De când am divorțat, de fiecare dată când mă duc să deschid frigiderul, înăuntrul lui nu găsesc decât lapte și prune, roșii și iaurt sau gem și costiță. Aragazul, un Zanussi cu aprindere electronică și cu un cuptor care rumenește și sus și jos, nu l-am mai pornit de vreo câteva luni, iar farfuriile le-am depozitat în mașina de spălat vase unde sunt și acum. Cafeaua mi-o fac la espressor, iar ceaiul la microunde. Prin urmare, de la iaurt cu prune și mai ales de la cireșe cu apă minerală nu numai că mă iau niște dureri de burtă groaznice, dar și atacuri de panică atunci când, prin oraș fiind, mă ia o nevoie imparabilă de a merge la toaletă și prin jur nu e niciuna.
Numai că durerile de burtă de după un divorț nu vin niciodată singure. În una din zile, făcând duș și uitându-mă involuntar în jos peste buric, m-a luat brusc o panică când mi-am dat seama că nu mai avusesem nicio erecție de pe vremea în care băgasem farfuriile în mașina de spălat. Nici măcar una din aia matinală, anonimă și impersonală. Lucrul ăsta m-a îngrijorat brusc și am simțit cum mă ia o trepidație nesănătoasă. Ce naiba să faci, ca bărbat, pe lumea asta fără o erecție atunci când ai nevoie de ea? Chiar că nu ai niciun haz, zău! Chiar și pe stradă, anonim când mergi, se vede de la o poștă că ești în plus.
Drept urmare, chiar acolo sub duș, în timp ce mă săpuneam pe glezne și genuchi, mi-am zis că trebuie neapărat să fac ceva. Să iau adică măsuri pentru recăpătarea stimei de sine. Și pentru că pe Facebook s-a democratizat amantlâcul și s-a instituționalizat flirtul, mi-am zis că aici îmi voi găsi femeia de care am nevoie. Adevărul e că dacă pari un tip inteligent, sau postezi un portofel exagerat, sau pur și simplu semeni cu vreunul de la Hollywood, îți găsești repede pe cineva cu care să ieși în oraș. Mi-am făcut brusc curaj în timp ce mă dădeam cu șampon în barbă și, pentru că eu nu semăn cu niciunul de la Hollywood, dar când sunt nervos capăt brusc o față inteligentă, mi-am pus pe Facebook poza făcută imediat după ce mi-a zgâriat cineva mașina în parcare.
S-a dovedit o alegere inspirată. La nici două ore după ce am postat-o, mi-a cerut prietenia o coafeză.
– Vrei să fim prieteni?! o întreb eu pe chat, mirat.
– Da. Ce, tu nu vrei?
– Ba vreau. Și vrei să ieșim împreună? o întreb eu.
Ezită. În cele din urmă vine și răspunsul ei:
– Mda, de ce nu?
Deși am avut în viață multe momente de îndoială, eu, de fapt, sunt un tip hotărât. Zic:
– Hai să ne vedem zilele astea. E tare frumos afară. Bem un suc de portocale.
– Eu beau ceai, vine răspunsul în contradictoriu.
– Și eu beau ceai, o întorc eu.
În rândul următor vine de la.
– Cum mă vrei? zice ea.
Cum o voiam?! Asta era o întrebare aiuritoare care mi-a declanșat instantaneu fantezii vinovate Mai bine nu răspund. Ezit. Văzând că nu știu ce să zic, mă ajută:
-Adică în fustă sau în pantaloni?
– În fustă, în fustă, zic eu repede. Și, cu un ultim rest de tupeu, adaug, făcând cu ochiul din emoticon: Scurtă!
Prin urmare, am stabilit să ne întâlnim sâmbătă dimineața pe răcoare, pe la opt și jumătate, să bem un ceai împreună. În noaptea spre sâmbătă am dormit însă puțin și prost. Și ca să fie totul ca la carte, pe la cinci m-am trezit cu o durere de burtă de parcă îl aveam pe alien în mațe. M-am zvârcolit când pe o parte, când pe alta și, blestemând baclavalele de la Kaufland pe care le cumpăr în drum spre raionul de măsline, m-am dus la dulăpiorul din bucătărie unde îmi țin pastilele. Am bâjbâit, am găsit sticluța, am răsturnat-o, dar din ea nu a curs nimic.
Mi se terminase colebilul!
M-a luat un fel de panică. Nu mai aveam, adică, colebil. Era cinci dimineața. Cea mai apropiată farmacie era la vreo doi kilometri și ghiorăitul ăla de mațe ar fi trezit populația din somn, așa că mi-am amintit de prietenul meu Costică, inginer constructor și Don Juan avansat, care locuia la scara cealaltă și care, pe lângă palincă, consuma și colebil.
Mă duc. Bat la ușă. Sun. Bat. Sun iar. Nimic. Simțeam că mă scap. Bat iar. Sun. În cele din urmă se crapă ușa și în crăpătură apare un ochi umflat de nesomn al lui Costică.
– Ce e, mă?
Intru. Zic:
– Costică, dă-mi și mie un colebil că mă doare burta rău de tot.
Costică e groggy. Nu zice nimic, o ia zombi spre dormitor, cade pe pat de la înălțime și își trage cearşaful peste cap.
– Vezi în bucătărie, în sertarul ăla cu șervețele, pastilele alea galbene, se aude înnăbușit de sub cearşaf.
Și în secunda următoare, sforăie.
Mă duc în bucătărie, trag sertarul și văd două cutiuțe transparente pe care nu scria nimic. În amândouă, pastile galbene. Le iau și mă uit spre bec la fiecare din ele. Nu prea semănau cu colebilul meu, așa că am stat puțin pe gânduri. Până la urmă, mi s-a părut că unele erau mai apropiate de cele pe care le consumam eu și am scos din cutiuță două. Le-am băut cu puțină apă la chiuvetă, și, fără să îl mai trezesc pe Costică, m-am dus acasă.
Deja mă simțeam mai bine.
Sunt un tip punctual. Pe la opt și douăzeci, eram deja în stația de metrou unde stabilisem să ne vedem. Mă ferchezuisem. Adică îmi răsesem și barba și craniul, ca în filmele cu bătăuși care vorbesc cu accent rusesc, mă dădusem pe piele cu ceva care mă ustura ca dracul, dar mirosea frumos, îmi pusese pantofii cumpărați cu doar o zi înainte și acum mă simțeam îndreptățit la respect. Aștept pe peron. Se face opt și jumătate. Nimic. Se face nouă fără un sfert. Nimic. Îi dau un SMS și o întreb nervos unde ne întâlnim până la urmă. În SMS, desigur, nu se vede că ești nervos. În cele din urmă vine și SMS-ul de la ea cu indicația: „În parc.” Când ajung în parc, mă ia amețeala. Un parc cât toate zilele, exact ca ăla în care mă pierdusem cu doi ani în urmă în alt oraș. Îi dau iar SMS, și mai nervos: „Unde în parc?” „Lângă lac.” vine răspunsul ei, de parcă aș fi știut unde era lacul. În fine, am făcut armata la cercetași, așa că mi-am data seama că lacul nu putea fi decât unde era parcul mai jos. Am luat-o pe o aleea care cobora și, în cele din urmă, am ajuns pe malul unei bălți cu malurile pline de nuferi roz și broscuțe nerușinate care pluteau pe apă încălecate una peste alta. Ai naibii broscoi, stăteau călare, cu un zâmbet pervers întins pe toată gura lor mare de broscoi, și pluteau. Iar broscuțele, sub ei, stăteau cuminți.
Adevărul e că era o dimineață minunat de frumoasă. Soarele abia de se ridicase peste conturul copacilor din jur, iar razele lui se strecurau acum printre trunchiuri și printre frunze în linii luminoase drepte care, căzând pe iarba parcului și pe florile pe pe ronduri pline încă de rouă, le dădea o strălucire încântătoare. Tot parcul era colorat și proaspăt. Zgomotul orașului era departe. M-am așezat pe o bancă chiar pe malul apei, atent să nu îmi pătez pantalonii albi de in cu care voiam să fac o impresie bună, mi-am pus picior picior și, bălăngănind pe cel de deasupra, mi-am luat o poză de admirator romantic al bălții. Îmi pusesem și ochelarii de șmecher și cred că de la depărtare arătam cool. Dar adevărul e că în sinea mea eram neliniștit și, din când în când, mă uitam instinctiv între picioare, pentru că ăla e locul unde se consumă romantismul. Iar romantismul se consumă cu un instrument care, dacă e deosebit de sensibil, poate fi activat chiar și de la distanță.
Dar dacă nu e…
În fine, când aproape că uitasem deja de ce stăteam pe banca aia, sună telefonul. Era ea. Zice:
– Te văd!
Mă uit în stânga aleii, mă uit în dreapta. Nimeni. Zic:
– Eu nu te văd!
– Îmi place cămașa ta roșie, zice ea, tot prin telefon.
Deci îmi vedea deja cămașa. Mă gândisem că roșu merge bine cu alb. Eu însă nu o vedeam.
– Și chelia, adaugă ea.
Zic, măi să fie! Când mă uit în dreapta, o văd pe alee, ieșind de după o tufă ornamentală. Era cu telefonul la ureche. Îmi face cu mâna în semn că ea era ea. Ținând încă telefonul la ureche, îi fac și eu semn înapoi că eu eram eu.
Recunosc că am fost impresionat. O blondă bombă cu părul până pe umeri, strălucitor, cu niște ochi negri ca măslinele oxidate și un ten mai curat și mai fin chiar decât îl poți obține în Photoshop. O fustiță până deasupra genuchiului, largă și plisată, îi permitea o ventilație adecvată la intimitate și îi dădea un aer de școlăriță. Zău, în realitate arăta mult mai bine decât în pozele de pe contul ei de Facebook, ceea ce la femei este un lucru extrem de rar.
M-am ridicat politicos în picioare, ea mi-a întins mâna, iar eu i-am strâns-o. Am zâmbit. Dar ea a rămas serioasă. Și atunci am avut primul semn că în ziua aceea urma să se întâmple ceva ieșit din comun: în momentul în care i-am simțit palma moale și caldă cuprinzându-mi delicat degetele, când am strâns-o la rândul meu, am simțit un fior subit de plăcere și un tresărit suspect la instrumentul de romantism. Așa ceva nu mi se mai întâmplase de pe vremea când încă nu băgasem vasele în mașina de spălat. Emoționat, am invitat-o să ia loc pe bancă.
Numai că de aici a început o altă ciudățenie a acestei întâlniri neobișnuite.
Și-a scos ochelarii de soare, s-a aplecat spre bancă și a început să o pipăie cu degetele pe locul pe care urma să se așeze… Apoi și-a apropiat nasul de speteaza ei și a inspirat de câteva ori. Pe urmă s-a întors spre mine, și, cu aceeași față serioasă, zice calm.
– Hai să găsim altă bancă!
– Asta nu e bună? întreb, contrariat.
– Nu e, zice ea.
Și pornim mai departe pe aleea de lângă lac. Am trecut pe lângă vreo alte trei patru bănci pe care la fel le-a pipăit și le-a mirost și pe care le-a respins până ce a ales, în sfârșit, una pe care ne-am așezat. Și, cum era și normal, am început să vorbim. Fără conversație cu o femeie, ești mort. Cel puțin până te culci prima dată cu ea. Pentru că la femei pofta nu vine din cât poți tu să sari cu prăjina sau cât scoți pe suta de metri, ci din sentimentul de încredere și din confortul afectiv pe care i-l induci prin cuvintele pe care i le spui.
– Ești coafeză, zic?
– Da, zice ea, serioasă.
– De mult?
Și de aici începe un scurt episod în care ea îmi povestește cum a trecut prin școala de coafeze. Profesoara ei din școala de coafeze, deși o plăcea foarte mult și chiar încercase să o atragă într-o relație, era egoistă. Ținea părul tuns în mână, nu îi dădea drumul pe podea ca să vadă ceilalți cât a tăiat. Și până termina de tuns, nu dădea de loc drumul la păr din mână după care îl arunca direct la tomberon și îl amesteca cu hârtii. O egoistă, deși era o femeie frumoasă. Și până a putut și ea să închirieze un scaun acolo în salon, a trebuit muncească pentru ea de-a moaca vreo două luni.
Sincer, m-am ciupit de câteva ori ca să îmi dovedesc că scena aceea era reală și că în ea eram eu. O ascultam pe femeia asta vorbind despre freze și vopseluri, mă uitam la broscoii ăia șmecheri care încălecaseră broscuțele în lac și îmi ziceam, încercând să rămân detașat, că dacă unele lucruri par de necrezut, asta nu înseamnă că ele nu există.
Numai că dacă ai un strop de viziune și un pic de pătrundere, ai să vezi cum toate lucrurile din lumea asta, în cele din urmă, te conduc undeva. Trebuie doar să ai suficientă răbdare și să le lași să te aducă acolo.
La un moment dat, fără niciun motiv aparent, ea s-a oprit brusc din vorbit și s-a întors înspre mine. M-a privit în ochi, și, fără niciun avertisment, și-a pus cu delicatețe mâna stângă pe chelia mea. Și a început să o mângâie încet. Brusc, un milion de furnici mi s-au descărcat din creștetul capului până în vârful degetelor de la picioare și în chiloți mi-a explodat instrumentul de romantism. L-am simțit cum se modifică instantaneu, amenințând să scoată nasul pe sub betelia boxerilor pe care îi purtam pe dedesubt. Femeia asta avea o mână extraordinar de fină și de catifelată.
– Ce faci, o întreb șoptit.
– Îmi place chelia ta, zice. E foarte sexi.
Sincer, am fost extrem de surprins. Și nu numai de gestul ei, care era oricum ieșit din comun, cât de reacția brutală din pantalonii mei. Nu știam ce să cred. E adevărat, femeia era frumoasă și avea un corp armonios, dar așa o reacție sălbatică a instrumentului de romantism nu mai avusesem din studenție, când mi se scula și de la desenele rupestre.
Zic:
– Hai să ne ridicăm puțin.
Și ne-am plimbat câteva minute pe alei în lumina aceea dulce a dimineții, aranjându-mi din când în când pantalonii cu mâna.
– Mă omoară converșii ăstia, zice ea la un moment dat.
Nu am înțeles.
– Cine te omoară?!
– Converșii ăștia pe care i-am cumpărat ieri.
Ca să nu par prost, nu zic nimic. Dar văd că la prima bancă, după ce o miroase putin, se așează. Își ridică un picior și își scoate pantoful. Un fel de tenis. Oftează. Se vedea, într-adevăr, o bășică roșietică pe bontul delicat al piciorului.
– Nu mai pot!
Mi s-a părut momentul potrivit pentru o întorsătură radicală. Zic, empatic și vicios:
– Ooo… trebuie că doare tare rău. Păi, zău, nu are rost să te mai chinui așa. Hai, mai bine, să luăm un taxi și să mergem la mine să bem ceaiul ăla de care vorbeam.
– Chiar așa, zice ea simplu și serioasă, apucându-și gentuța. Acum deja ne cunoaștem.
Și dacă între timp instrumentul se mai liniștise, în momentul acela de anticipație desfrânată a luat-o razna din nou.
Când am intrat în casă, s-a oprit puțin pe hol, a adulmecat aerul și a dat o comandă scurtă:
– Deschide geamurile, te rog!
M-am conformat, iar ea și-a scos converșii și a pășit cu picioarele goale pe covorul din living.
Zic:
– Merg să fac un duș. Am transpirat ca un rinocer.
Ea dă din cap în semn că era o idee bună. În timp ce făceam dușul, mă gândeam ca prostul dacă făcusem o afirmație corectă din punct devedere științific și dacă rinocerii transpiră.
Când am ieșit din baie ea se așezase deja pe pernele canapelei, cu picioarele sprijinite pe măsuța de sticlă din față, îndoindu-și genuchii, iar fustița plisată îi alunecase peste coapse, dezvelindu-i-le până aproape de chiloți. M-am gândit să mă așez și eu și am făcut vreo doi pași. Ea se uită la mine, se uită la pantaloni și spune simplu, cu aceeași față serioasă cu care venise prima dată în parc:
– Ți s-a sculat?
– Mie?!
– Da, ție, zice ea și arată cu degetul înspre șlițul meu de la pantaloni.
– Nu, de ce? întreb pierdut.
– Minți, zice ea.
Și, calmă, se trage de pe canapea înspre mine, întinde brațul și îmi pune palma pe șliț, exact peste instrument. Apoi zice victorioasă, zâmbind pentru prima oară în ziua aia: Știam eu. Ți s-a sculat, vezi?
Nu, nu era deloc a bună cu coafeza asta care mă controla de erecție chiar și înainte de a bea ceaiul. Ce era să mai zic. Avea dreptate. Apoi continuă calmă, schimbând registrul lexical:
– Nicio erecție nu trebuie să se piardă, și îmi mângăie pantalonul în sus și în jos cu podul palmei. E un dar de la Dumnezeu care trebuie prețuit și folosit, zice.
Vorbea ca din psalmi!
Și, spre uimirea mea, trage în jos de fermoarul de la șliț, îl deschide, bagă mâna înăuntru, scoate instrumentul de romantism și, ținându-l în mână ca pe un aliment oarecare, ridică ochii spre mine și zice:
– Știi ce am pățit odată cu un șmecher?
Dumnezeule! Asta era prea de tot. Trebuia să ascult amintiri din poziția aceea?
Zice:
– Mă întâlnisem cu el, ne întinsesem pe patul de la hotel unde se cazase, îmi pusesem capul pe umărul lui și îl desfăcusem la pantaloni. Îi băgasem mâna înăuntru și i-o frecam.
Simțeam că mă ia amețeala. Zic, siderat:
– Așa. Și?
– Și cum îi țineam eu mâna acolo și îl atingeam, știi ce zice fraierul?
– Că te iubește, zic eu la nimereală ca să umanizez scena.
Ea țuguie din buze în semn că nu.
– Nooo, continuă ea.
– Dar ce?
– Zice, ca milogul, hai, te rog, suge-mi-o puțin. Te rooog! Și se milogea ca un cerșetor. Suge-mi-ooo! Suge-mi-ooo puțiiin. Te rooog!
Mă ciupesc. E în ordine, scena pare reală.
– Și, i-ai supt-o? o întreb.
E a se uită la mine serioasă, cu instrumentul meu de romantism încă în mână și spune cu dispreț:
– Dar tu ce crezi, că-s vreo tută care face la comandă ce vrea orice prost?
Părea de bun simț.
– Aha. Deci nu i-ai supt-o.
– Păi nu! Nu îmi spune el mie ce să fac! Mie nu îmi spune niciun bărbat ce să fac! Înțelegi?
Apoi, după un moment de gândire, adaugă mai înțelegătoare:
– Poate i-o sugeam dacă nu îmi spunea.
Zic:
– Foarte bine i-ai făcut! După care adaug cu fermitate: Mie să nu mi-o sugi!
– Nu îmi spui tu mie ce să fac!
Și dă să se apropie de instrumentul de romantism. Numai că nu o face, așa cum speram, cu gura ci cu nasul. Se oprește la un centimetru deasupra lui și inspiră. Mă întreabă:
– Te-ai spălat?
– Păi, nu am făcut duș mai înainte? zic contrariat.
Ea mai inspiră de două trei ori. Ceva nu e în regulă. Dă din cap și zice.
– Vino să te spăl eu!
Dacă unele lucruri par incredibile, asta nu înseamnă că ele nu există. Așa cum există moartea subită, la fel există și șamponul subit. Așa că am mers amândoi în baie cu scopul declarat ca ea să mă spele pe mine. În baie m-a dezbrăcat de cămașă și de pantaloni ca pe un copil cuminte ce eram, a pus hainele împăturite corect pe mașina de spălat rufe, și-a suflecat mânecile, a luat dușul din perete și șamponul de pe marginea căzii și de aici am început un exercițiu de scufundări în care aveam senzația ciudată că, pentru că mă freca foarte tare cu buretele, începusem să pierd din greutate. Eram cu totul buimac. Dar, în același timp, exista un lucru care mă uluia: și anume că pe tot parcursul acestei proceduri complicate și pe alocuri dureroase de curățire chimică, instrumentul de romantism mi-a rămas permanent erect și țeapăn. Mă uitam printre clăbucii de șampon spre buric și nu-mi venea să cred. Așa ceva nu mai văzusem de pe vremea când băgasem farfuriile în mașina de spălat vase. Să fi avut oare coafeza asta niște puteri magice? Să fi fost eu chiar așa un mascul feroce și să nu fi știut asta până acum?
Numai că lucrurile nu se opresc aici. Se oprește puțin din săpunit și, ținându-mi instrumentrul de romantism în mână, se uită la el și strâmbă iar din nas. Zice:
– Dar tu nu te razi?
– Ba da, zic eu printre clăbuci.
Mă răsesem de vreo săptămână și nu mi se părea necesar să o fac mai des.
Ea dă cu mâna în răspăr peste locul ras din jurul instrumentului și zice nemulțumită:
– Mmm… nu e bine. O să mă irite.
Pe asta cu iritatul nu o mai auzisem niciodată.
– Nu ai un aparat de ras? mă întreabă.
M-a trecut un fior rece. Un aparat de ras în mâna unei femei, pe instrumentul meu?! Dumnezeule!
– Ba da, vezi pe policioară, zic.
L-a luat și, cu o dexteritate de neurochirurg, a îndepărtat tot surplusul acela de păr care credea ea că o să o irite. Ba mi s-a părut chiar că mi-a făcut și un model de freză. În fine, mulțumită de opera ei, ridică în cele din urmă ochii spre mine, zâmbește pentru a doua oară în ziua aceea și zice ca o coafeză de lux ce era:
– Acum hai!
Și mă ia de mână și mă ajută să ies din cadă.
Ceea ce a urmat pe canapeaua din living după ce am tras jaluzezele roșii și m-am întins alături de ea m-a făcut să mă felicit că atunci când îmi pusesem termopan, alesesem geamuri fonoabsorbante. Adică geamuri prin care tu nu poți auzi afară și nici cei din afară nu pot auzi înăuntru. Pentru că, pe cât de pricepută era ca și coafeză, pe atât de bine s-ar fi descurcat la operă sau la efecte speciale. A mușcat ca un animal din toate pernele de pe canapea și a urlat ca victimele dezmembrate în filmele horror. Iar în timpul ăsta a făcut și niște figuri de gimnastică absolut noi pentru care a folosit pereții și podeaua. Ce mai, o femeie jos pălăria.
La un moment dat însă, după ore bune de aerobic din acesta, se oprește și se întoarce spre mine. Mă privește o vreme cu un fel de tristețe, dar nu spune nimic. Coafura îi pare aproape neatinsă. În cele din urmă, zice încet și serioasă, uitându-se drept în ochii mei:
– Nu-ți plac?
Sunt surprins. Asta era o întrebare cu totul de neînțeles.
– Cum adică să nu îmi placi? Întreb, încercând să respir normal și ștergându-mi transpirația de pe frunte. Îmi placi foarte mult.
– Păi și atunci de ce nu termini? Eu am terminat de o sută de ori.
– Așa sunt eu, zic.
– Vrei să o chem pe Stela?
Nu înțeleg la ce se referă.
– Pe care Stela?
– O prietenă de-a mea. Te terminăm împreună.
Și până să ajung eu să mai zic ceva, ea apucă telefonul și începe să îl butoneze.
– Hei, ce faci? o întreb.
– Vreau să văd dacă e pe Facebook, să îi dau un mesaj.
– Păi, de ce nu îi dai un telefon, zic. E mai simplu.
– Nuu, zice ea, nu pot să vorbesc cu ea la telefon că e surdă. Trebuie să vadă scrisul.
Când am ieșit cu ea să o conduc la un taxi, trecând pe sub teii înfloriți de pe aleea dintre blocuri, am respirat mulțumit mireasma lor amețitoare. Dar ea, cu nasul în vânt, zice:
– Hai puțin mai repede.
– De ce? Te grăbești?
– Nu, dar vine de undeva un miros de ghenă!
S-a urcat în taxi, i-am achitat taximetristului cursa în avans și a plecat cu aceeași figură serioasă. M-am uitat după taxi pînă s-a pierdut printre celelalte mașini.
Eram fericit. Petrecusem o zi extraordinară cu o femeie extraordinară, iar panica aceea care mă apucase vis-a-vis de erecții se risipise. Ba dimpotrivă, eram acum tare mându de mine. Veneam visător pe alee și, când dau colțul blocului, mă întâlnesc nas în nas cu Costică, Don Juanul avansat.
– Hei, ce faci omule? îl întreb bucuros.
El nu zice nimic. Are ochii umflați de nesomn. Se uită la mine într-o dungă. Mă analizează de sus până jos și întârzie cu privirea pe pantalonii mei. Mă simt puțin ciudat. În cele din urmă zice:
– Ai pula sculată, nu-i așa?
Mă apucă râsul. Chiar așa era. Zic:
– Da, dar de unde știi?
El râde.
– De la colebil, zice.
– Cum adică de la colebil, întreb eu.
– Păi de la pastilele alea două de colebil pe care le-ai luat azi dimineață.
– Păi și ce e cu ele? zic. O să mi se scoale de la colebil?
– De la colebil nu, dar de la ce-ai luat tu, da.
Ce dracu vrea să zică și prostul ăsta de Costică?
– Ce vrei, mă, să zici? îl întreb enervat.
– Păi, în loc de colebil, tu ai lut din cutia de Cyalis, zice el.
Mă apucă brusc un tremurat bolnăvicios.
– Păi și ce dracu e Cyalis-ul ăsta.
Se uită la mine ca la un prost și râde pe sub mustață.
– Chiar nu știi ce ce Cyalis-ul?
– Habar n-am, zic.
Râde. Se oprește și pe urmă râde din nou. Și râde. În fine,se oprește și zice:
– E un fel de Viagra. Numai că e de vreo trei ori mai puternic. Se mai numește și darul lui Dumnezeu!
Dar atunci, de ce îmi trecuse durerea de burtă?!
Urmărește-l pe autor aici.
Citiţi şi
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
