O carte, pentru o literatură, reprezintă ceea ce reprezintă ochii pe chipul fiinţei iubite. Ferestre, uneori ferestre/oglinzi, adeseori ferestre deschise spre lume, uneori doar ferestre opace, întunecate. Este diferenţa între cărţile pe care le citim o singură dată, cele pe care le recitim, cele pe care le începem şi apoi le lăsăm din mână, cele care ne devin cărţi de căpătâi. Cele despre care vorbim, le oferim, le strângem uneori la piept ca pe nişte fiinţe iubite. Aici, evident, admitem din principiu două silogisme: primul este cel enunţat de Umberto Eco, potrivit căruia cărţile nu vor dispărea niciodată, al doilea este cel al lui Gabriel Liiceanu, care spune că o carte trebuie tratată ca o fiinţă, pentru a putea fi iubită. Deducţia, logică, este că dintr-un anumit punct de vedere, foarte raţional, cărţile nu vor dispărea niciodată, cele imprimate, vreau să zic, aşa cum nimic nu va putea înlocui ochii fiinţei iubite. Ochi văzuţi ca ferestre spre lume şi oglindă în care ne vedem, atunci când sentimentul este sincer, aşa cum suntem cu adevărat. Din punct de vedere pasional, cred că nu există nimic mai intens decât privirile îndrăgostiţilor atunci când trupurile lor nu sunt decât unul, când o altă sintagmă, aristotelică, devine exactă la propriu, dar şi la figurat: “un suflet este făcut din două trupuri”.
Trăim într-un secol în care totul este făcut în grabă. Oamenii nu mai au timp, răbdare, vor totul acum, iute, intens, fără urmări. Realizând starea de oboseală în care au ajuns, ca şi starea de stres cu care se confruntă, doar când uneori este prea târziu. Sau când circumstanţele îi obligă să se oprească. În tren, aeroport, metrou, atunci când seara se prăbuşesc de oboseală, nu mai au, nu mai avem chef de nimic. Nici de telefon, nici de ordinator, nici de televizor. Ci doar de câteva rânduri tipărite într-o carte.
În metrou, lumea citeşte mai mult din volume, la Paris. Moda telefoanelor, a jocurilor, a sms-urilor, s-a dus. Căşti şi cărţi. Ne refugiem de noi înşine acolo unde putem. Cu disperarea cu care căutăm confirmarea faptului că suntem iubiţi în ochii perechii. În Occident, instituţiile de consum s-au pus la diapazon: restaurante-biblioteci, restaurante-librării, hoteluri dotate cu biblioteci, cărţi depuse pe băncile din parcuri. Fără surprize, volumele cele mai frecvente, prezente din abundenţă, nu sunt romanele contemporane, nici măcar poeziile. Nici benzile desenate. Ci mitologiile. Am revăzut Legendele Olimpului, à la française, am observat o mulţime de volume dedicate eroilor antichităţii. Alegerea este logică. Când realitatea înconjurătoare, chiar şi în literatură, nu oferă învăţămintele sau aluziile, simbolurile, semnele sau chiar deschiderile pe care le oferă mitologia, recursul discret şi definit al omului modern este o întoarcere la resurse. Surse. Resursele care devin surse prin reiterare. Aşa îmi explic, de altfel, şi foarte marele succes al unor scriitori contemporani: Haruki Murakami, de exemplu, place pentru că volumele sale sunt mituri reinterpretate, aduse în secolul 21. Gabriel Garcia Marquez, un alt exemplu. Iar numărul acestor scriitori, cei care adaptează la stilul şi sensul omului modern poveşti vechi de când lumea, este în creştere. Ei, ca autori, devin valori sigure. Aşa cum pentru un cititor în căutare de răspunsuri, siguranţă, verificări şi certitudini, recursul la vechile simboluri, mituri, credinţe, este singurul acceptat. De fapt, singurul care mai merge.
În ţările protestante, Suedia, Letonia, o parte din Elveţia şi Germania, dar şi în ţări ortodoxe, ca Moldova, am început să regăsesc în noptiera camerelor de hotel exemplare din Biblie. Dincolo de o eventuală practicare a prozelitismului, văd în gest o încercare de alteritate. Sau oferirea unei răsuflări într-o lume prea grăbită. Chiar hotelul în care revin de câţiva ani, la Arcachon, pe malul Atlanticului, are o bibliotecă a sa. Fosta sală de bal s-a transformat într-un spaţiu în care clienţii hotelului se refugiază atunci când e foarte cald. Sau când plouă. Pereţii sunt acoperiţi cu fotografii de epocă, atmosfera este desuetă. Ce apreciez însă cel mai mult este biblioteca acestui salon. Nu este o bibliotecă obişnuită. Sunt cărţile lăsate, uitate, sau trimise ulterior, de acasă, de turiştii hotelului. Îmi place pentru felul în care mă surprinde. Niciodată nu ştiu ce voi descoperi în ea, pentru că turiştii au şi obiceiul să plece cu ele, să trimită altele în schimb, iar, pe de altă parte, regăsirea unor titluri trimise de mine mă linişteşte: am ajuns într-un loc primitor.
Zilele trecute am dat peste « Romanul lui Alexandru ». Ediţia integrală şi cea mai veche dintre ele, textul A, tradus după editia W.Kroll, singura recunoscută ca atare. Mitologie. Un roman compus cu 20 de secole în urmă… A fost ca o întoarcere în copilarie, la « Legendele Olimpului », cele două volume ale lui Alexandru Mitru. Aş putea să vă spun, uşor, recitiţi mitologie. Dar probabil că nici nu o să mă credeţi şi nici nu o să aveţi timp. Aşa că vă las citatele care mi-au plăcut mie, cele, aşa, vechi de când lumea şi totuşi atât de actuale. Iar voi, Alexandri, Alexandre, care vă veţi recunoaşte, enjoy. Romanul este despre voi, iar vara de abia a început!
« Un rege lovit de ghinion nu trebuie să geamă »
« Destinul nu cunoaşte nici rege, nici individ, nici răufăcător, nici gloată, fără niciun discernământ el răstoarnă totul ».
« Cine se crede superior altora va găsi mereu pe cineva care să îi fie superior ».
Pe Iulia o găsiți și aici.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
