Încă o poveste cu iz filosofic, învelită în straie S.F. și-apoi aruncată în galaxie ? Se pare că da. Pelicula cu rezonanță epopeică (vezi Eneida de Vergiliu), Ad Astra, e mai întâi de toate povestea unui om forțat să se autoexileze printre stele. Poate unul dintre cele mai așteptate filme ale anului 2019, Ad Astra, ilustrează încă o dată măiestria lui James Gray, dar și talentul actoricesc al lui Brad Pitt.
Mai mult decât un film S.F., Ad Astra descrie relația dintre un copil și tatăl absent. Așadar, inginerul spaţial – Roy McBride (Brad Pitt) – pornește într-o expediţie la marginile sistemului nostru solar, pentru a da de urma tatălui său (Tommy Lee Jones), dispărut într-o misiune pentru descoperirea vieţii extraterestre lângă Neptun. În egală măsură, dorește a descoperi misterul ce amenință viața planetei noastre. În drumul său, îi sunt dezvăluite informații secrete, ce pun într-o nouă lumină existența oamenilor și locul nostru în Univers.
Totul începe cu un plonjeu gigantic din înaltul cerurilor până în străfundurile Terrei. Încă de la primul pas pe care Roy McBride îl efectuează pe scara ce-l împinge spre vid, amețeala pune stăpânire deplină pe spectator. Explozia are loc, iar corpul astronautului basculează iremediabil spre albastrul cerului. Spectatorul urmărește ființa omenească între imensitățile cerului și ale planetei noastre și identifică, de-ndată, profunda melancolie a realizatorului.
Mai mereu, un film realizat de James Gray a reprezentat un eveniment. Cineastul a căutat mereu sensurile profunde în arta cinematografică. Mai toate producțiile sale descriu dificultatea omului de a-și găsi adevăratul loc în lume și de a țese legături afective trainice. Evident, este vorba despre un cinema cu profunzimi, nuanțat melancolic, ce nu poate lăsa pe nimeni indiferent și care se ține la distanță de un simplu divertisment. Interogațiile artistului țin de omenesc și se-ndreaptă către fragilitatea legăturilor și către misterul morții. Ca și în cazul altor producții, cineastul realizează o peliculă intensă, susținută și de o coloană sonoră densă (Max Richter, «Nosedive» de Black Mirror, The Leftovers, Lorne Bafle «The Crown»), romantică, dar și de dialogurile interioare, care se rezumă în cea mai mare parte la gândurile eroului.
Plasat într-un viitor (2120) – destul de asemănător cu prezentul – în care călătoriile spaţiale sunt posibile, semănând cu nişte zboruri de avion (până pe Lună sau pe Marte), filmul prezintă omenirea ce se confruntă cu exact aceleaşi probleme ca în prezent. Din punct de vedere stilistic, reprezentarea spațiului e similară celei din Gravity. Personajul întrupat de Brad Pitt nu este Captain Kirk, nici Obi Wan, ci este astronautul cu date perfecte pentru o misiune de recuperare, dar cu vizibile accente malickiene (vocea din off, navigarea în spațiul cosmic implică și navigarea în propriul univers). Cosmonautul rămâne mereu calm în situaţiile de tensiune maximă, dar este și bărbatul/ civilul trecut de 40 de ani, apăsat de “moștenirea” tatălui său – eroul care a facut posibilă colonizarea altor planete.
Filmul narează istoria unui fiu căruia societatea a încercat să-i inducă ideea că tatăl său, dispărut de mult timp, ar fi fost un obscur terorist, hotărât să distrugă Pământul. Roy depășește cu brio toate obstacolele, manipulările, şi “fentează” moartea pentru că înțelesese că tatăl său ar putea fi viu și ar trăi undeva departe, în spațiu. Povestea e profund ancorată într-o filieră psihanalist-freudiană (Roy trebuie “să-și ucidă” tatăl pentru a putea crește). Călătoria stelară se calează pe una spirituală, intimă. Cei care-i dau mereu bătăi de cap lui Roy, în parcursul cvasi-inițiatic, sunt propriii colegi, pirați fără chip. Totul devine potrivnic demersului de a-și regăsi tatăl; prin acest personaj, realizatorul indică paradoxurile omenirii și imposibilitățile în care se pierd oamenii. Tema e gravă, de-a dreptul tristă. Miza pare salvarea omenirii. Totuși, grație imaginii somptuoase și sobrietății regizorale, spectatorul poate urmări această “cursă” existențială cosmică, înțelegând că Ad Astra e un film psihologic, reflexiv.
În egală măsură, intimist și visceral, filmul are, totuși, un filon narativ. Sugestive sunt cadrele în care personajul, întrupat de mereu uimitorul Brad Pitt, își pune casca (acest obiect de recuzită/ costum devine un adevărat motiv în film), respiră cu greutate sau privește în gol când i se cere să fie gata să își “elimine” propriul tată, meditând asupra deciziei dar și asupra propriei vieți. Tensiunea e întreținută mereu și de luptele “din exterior”: lupte cu colonişti ostili precum în Star Wars, moștri ca în saga Alien, astfel încât interogațiile năvălesc de peste tot: “Oare astronautul va mai putea reintra în «nava-mamă»?”.
“Jungla” cosmică e totuna cu cea de pe Terra. Toate acestea indică faptul că pelicula nu e doar o reflecţie filosofică în interiorul căştii unui astronaut – personajul este hiperactiv: poartă aprige lupte, inclusiv fizice, ba trage și cu arma laser, dar în imponderabilitate. Ritmul acțiunii împrumută totuși din cadența reflecțiilor despre viață ale personajului. Bunăoară, Ad Astra reprezintă (și) rezultatul jocului stupefiant al lui Brad Pitt. Actorul își asumă profunzimea privirilor și îmbătrânirea trăsăturilor eroului greu-încercat. Frumusețea universului cosmic capătă alte valențe grație privirii astronautului. Rămas fără orice armură exterioară, personajul întruchipat de Brad Pitt exprimă vulnerabilitatea izvorâtă din eșecul relațiilor cu tatăl, cu soția. Se pare că Brad Pitt nu își mai disimulează suferința (din viața reală/personală) pentru acest rol. Odată cu acest personaj, ne oferă o fereastră deschisă chiar spre profunzimile sufletului său. Prin urmare, la finalul odiseei, protagonistul îşi va depăşi propria dramă biografică, iar – pe drum – va salva lumea.
James Gray s-a servit de univers și de formula S.F. pentru a livra o metaforă cinematografică despre profunzimile omenescului: căutarea de sine, masculinitatea, raportul tată-fiu, poziționarea față de problematica religioasă. Cu plusuri și minusuri, Ad Astra devine o altă odisee spațială, dar în formulă freudiană, în care Brad Pitt retranscrie dogmele virilității, dictate de James Gray.
Regia: James Gray
Scenariul: James Gray, Ethan Gross
Imaginea: Hoyte Van Hoytema
Decorurile: Karen O’Hara, Kevin Thompson
Costumele: Albert Wolsky
Montajul: John Axelrad, Lee Haugen
Muzica: Max Richter
Distribuția:
Brad Pitt – Roy McBride
Tommy Lee Jones – Clifford McBride
Ruth Negga – Helen Lantos
Liv Tyler – Eve
Donald Sutherland – Col. Tom Pruitt
Durata: 2h04
Citiţi şi
Aceste fotografii, aceste momente în timp…
Jennifer Aniston: 2023 va fi anul iubirii
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
