Să fim bine înțelese, dragile mele: nu mai vreau să aud nicio teorie despre dragoste, văd că la asta toate suntem experte, indiferent dacă le-am trăit pe propria piele sau le-am citit din cărți, că suntem toate culte în cap, nu-i așa? Nu există rețete infailibile, pentru că fiecare poveste are ceva care o diferențiază față de toate celelalte din toate părțile lumii și din toate vremurile. Dacă și tu ai un amant, nu înseamnă că putem pune semnul egal între ecuațiile noastre, pentru că tu nu faci afaceri ilegale, eu da. Să mă explic.
M-am dus la el știind perfect ce avea să urmeze, era, cu siguranță, unul din evenimentele în care nicio relativitate nu își avea locul. Câteva nuanțe, pe ici pe colo, mici curiozități, dar nicio teamă de necunoscut, nici conștiința vreunui păcat, niciun tabu de genul acelora că bărbatul trebuie să invite femeia în oraș, la cină romantică, să se poarte ca un porumbel îndrăgostit, să gângurească, să cheltuiască pentru a se face acceptat, în fine, nimic din celebrele ritualuri ale împreunării, fără de care unele nu stau nici măcar de povești la colțul străzii. M-am dus de bună voie și nesilită de nimeni, nu pentru că m-ar fi cerut de nevastă, ci pentru că îl iubeam.
Nu eram îndrăgostită de el, nici vorbă, acela e terenul tuturor prejudecăților din lume care sapă la temelia unei relații. Îndrăgosteala înseamnă tatonare, mofturi și miștocăreli, nevoia de certitudini, schimburi de mici atenții care să garanteze interesul ș.a.m.d. Deci m-am dus fără nicio ezitare la sursa sevrajului meu, lucidă în trup, suflet și minte, dar însetată și înfometată de el, așa cum e cel mai rău. În subconștient, păstrasem senzația pe care o aveam în copilărie, după ce mâncam căpșuni (pe care le adoram și le așteptam câte un an pe vremea aceea), mă umpleam de blânde din cap până în picioare. Nu mă puteam abține, pentru că îmi lipseau prea mult, dar, în timp ce le savuram, simțeam că îmi fac nota de plată, achitată cu propria sănătate. Exact așa am ajuns la întâlnire, rememorând episodul acesta, cu gust de căpșuni pe limbă. Și de cătușe.
sursă foto: www.express.co.uk/
Un lucru de care am devenit conștientă când m-a îmbrățișat (eram în lift) și i-am simțit mirosul (nu atât parfumul, cât mirosul pielii lui) era că va urma tranzacția vieții mele, irepetabilă prin proporțiile implicării mele. Nu aveam nimic de negociat, pentru că nu voiam să negociez, dădeam prețul încă necerut și comision, acceptam orice doză, știind că voi primi atâta cât să-mi duc existența bine-mersi până la sfârșitul zilelor, marfa era de cea mai bună calitate, dar aveam sentimentul că undeva, exista o miză de care nu eram conștientă pe deplin, deși intuiția mă făcea atentă la existența ei.
Pierzând noțiunea timpului, am descoperit intensitatea dorinței, plăcerea și extazul final. Și prețul afacerii, care nu mi-a fost cerut, ci desfășurat în fața ochilor ca o revelație. Am participat cu toată ființa, cu simțurile ascuțite… Între vârful Chomolungma și Groapa Marianelor nu era decât un pas. Dar merita atunci, acolo. Iubirea, în accepția mea, știe destulă carte ca să nu mai fie nevoie să-mi accesez mintea, este în toată inima mea, astfel încât să nu mai fie nevoie să se lupte cu neuronii, iar sufletul, ce să vă mai spun, doar știți deja, e legat de trup asemenea unui sistem de roți dințate. Ce inepție să spui că între ele există un conflict sau că femeile inteligente iubesc ca proastele. O femeie inteligentă se îndrăgostește cu creierul. Inima și sufletul sunt doar drumul spre adevărata stare a iubirii. Drogul femeii care iubește e o afacere ilegală.
Se întâmpla ceea ce bănuiam, când faci afaceri ilegale nu prețul real contează, ci valoarea pe care trebuie s-o plătești și pentru care niciodată nu ești pregătit. După câteva ore, plecam spre o destinație îndepărtată, el rămânea acolo, nu ne-am spus nici ”la revedere”, doar privirile ni s-au lipit în aceeași lacrimă, în aceeași muțenie a sufletelor tari, fără întrebări sau răspunsuri, în urma noastră stătea cea mai mare afacere a tuturor vremurilor în materie de viață și de moarte. Între fericirea absolută și locul ei rămas gol (din ce cauză nici acum nu știu, poate pentru că nu ne imaginăm dimensiunile afective ale întâmplării sau nu avem ce să oferim la schimb în compensație) stă penitența, așa cum se întâmplă atunci când nu calculezi riscurile, indiferent față de ele. Oricare ar fi.
Cum se numește moneda de schimb pentru suflet, că nu mai știu, poate am uitat, sau poate nu mai simt nimic din ce am cunoscut vreodată…?
Guest post by Baby
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
