Să fie clar: habar n-am cine (mai) sunt și ce-nsemn. Faptul că gândesc și scriu într-un anumit fel nu înseamnă că știu foarte exact la ce fac referire sau că toate aceste idei îmi aparțin în totalitate. “Nu fi prost, Dorule”, îmi spuneau toți și mă străduiam din răsputeri să nu fiu. Dar toate cuvintele pe care le eliberam în lume sunau altfel decât cele care ar fi trebuit să fie folosite în acel moment, în acel context. Și nu am aflat nici până acum dacă, pur și simplu, ceea ce aș fi vrut să spun la un moment dat avea legatură cu ceea ce, probabil, interlocutorul meu ar fi dorit să afle. Ca niște răspunsuri tardive la niște întrebări nepuse încă.
Să nu credeți acum că m-am aflat, în oricare moment al existenței mele, într-un conflict cu mine însumi. Era suficient să nu mă plac și astfel decideam că nu trebuie sa mă ascult, că nu sunt obligat în niciun fel să mă înțeleg și că pot face destul de ușor abstracție de ceea ce puteam eu să pretind că aș fi. Simplu, nu?
Să vă povestesc despre copilăria mea. Știu că fiecare dintre voi a avut una și că, până la un punct, toate se aseamănă. Ei, bine, de la punctul acela încep eu și, mai mult decât atât, într-un fel aparte. Aș putea să afirm, fără să ezit, că perioada pe care voi o numiți copilărie la mine nu a început niciodată, dar încă nu s-a terminat. Continuă în variații ciclice sub formă de refresh-uri și flash-back-uri ale unor situații în care am fost implicat direct, dar pe care eu nu-mi amintesc să le fi trăit vreodată. M-am născut om mare, râdeam eu cândva de mine, și mi-este destul de dificil să interpretez, fie măcar la un nivel senzitiv, ceea ce știu și habar nu am dacă se potrivește cu ceea ce se presupune că ar trebui să fac.
După cum vă spuneam (de fapt, nu v-am spus încă), într-una dintre primele mele copilării credeam că dragostea este o legatură între doi oameni prin care unul deschide o ușă, iar cealalt nu o închide pe-a lui. Un fel de curent pe un coridor de trecere. “Dorule, pup-o, bă! Nu vezi că-și întinde buzele?!” îmi spuneau prietenii. Dar eu nu o pupam, indiferent ce-și întindea către mine, pentru că mi-era frică de curentul ăla. Mama mă punea în fiecare noapte să dorm cu o tichie pe cap, ca să nu răcesc, iar eu nu pot să stau direct, neîmpins de nimeni, pe calea curentului.
Mai târziu am aflat că răceala aia trece, de multe ori, repede. Că ușile alea se închid câteodată doar pentru a se deschide mai încolo. Și că fiecare om, chiar și eu, trebuie să apese pe clanță la un moment dat.
Am înțeles că oamenii cărora le pasă de alții se numesc prieteni. Pe cale de consecință, mama îmi era prietenă pentru că-mi oferea, seară de seară, tichia, iar tichia, la rândul ei, îmi era prietenă pentru că nu mă lăsa să răcesc. O relație om-obiect bine definită în toată complexitatea ei, cu atribuții prestabilite de ambele părți, și o legătură cauzală determinată de însăși nevoia unuia față de celălalt.
Nu aveam mulți prieteni, mai cu seamă din rândul celor ca mine, oameni. Dar mie îmi păsa de ei. Respiram același aer și eram ancorați în aceeași realitate. Acest lucru crea o legatură între noi pe care, pentru nimic în lume, n-aș fi vrut să o desfac. “Băi, Dorule, pleacă de-aici. Ne iei aerul!”, îmi spuneau cei din jur, iar eu plecam pentru că n-aș fi vrut, indiferent de motiv, ca ei să sufere din cauza mea. Mai ales a aerului pe care eu, deși nu știam exact ce fac, mi-l însușeam de ca și cum mi-ar fi aparținut vreodată.
Și anii au trecut. Și cele mai multe dintre copilăriile mele. Nu-mi amintesc prea multe căci fie nu s-au întâmplat, fie nu sunt amintiri care să-mi aparțină. Faptul că sinapsele mi se scurtcircuitează într-un anumit fel, diferit de al altora, poate însemna și că, din punctul de vedere al determinării genetice, pot purta și povara celor de care îmi pasă. Iar eu am milioane de prieteni pentru care, deși nu-i voi cunoaște niciodată pe toți, mă simt răspunzător. Dacă le-aș refuza nevoile, ar fi de ca și cum le-aș închide ușile acelea. Așa că, în felul meu, păstrez eu asupra mea tot ce ei consideră că nu au nevoie. Ca un fel de depozit de sentimente fracturate.
Nu știu (exact) cine sunt și ce-nsemn. Nu știu dacă acesta este timpul meu și dacă vreunul dintre voi știe măcar de existența mea. Dar, datorită mie, aerul vostru este mai pur. Voi sunteți importanți, nu eu. Eu sunt cel pe care nu-l vedeți niciodată. Numele meu este scris în apă.
Citiţi şi
Mama – în rolul principal al Eroului
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
