Scenă de un suprarealism pe cât de fascinant, pe atât de terifiant…
Un Capodecina, sub lumina reflectoarelor, pe o scenă, execută o tarantellă verbală letală în fața unei săli încremenite sub luminile artificiale, neomenești, lovite de valul de uluire și groază produse de dansul funest al tânărului acrobat al morții politice.
Il Capo di tutti capi, Don Corleone al stângii, înconjurat de marea de Saggaristi și Picciotti, stă așezat într-unul dintre fotoliile din sală, într-o atitudine voit burghez-proletară, picior peste picior, ținându-și mâinile în poală, într-un discret semn de închidere și defensivă, lehămesit, însă intens și îmbibat de o ură feroce și rece care i se urcă pe șira spinării, împungând acut prin toți porii feței sale incendiate în pomeți, scăpărătoare și sâsâitoare, ca a unei cobre iritată de dansul cretin al unui șoarece de câmp tembel.
Liviu Dragnea se foiește scurt în fotoliul plușat, în timp ce ochii i se îngustează ca două lame de katana, nările i se dilată avid pentru a adulmeca întreg mirosul sângelui și al sudorii lui Mihai Sturzu, cocoțat pe scenă, erect și agitat ca un popândău surprins în farurile puterii, care îi aruncă în față tot felul de măscări inepte despre morala politică, condamnări, alianțe curvite, intrigi scârboase și o chemare continuă la nesupunere.
Sturzu și-a dat drumul la gură și toarnă în rafale pumni și șuturi principiale la adresa șefului PSD: „Am cerut suspendarea lui Liviu Dragnea în conformitate cu Codul de conduită pe care acesta l-a propus și în concordanţă cu ceea ce scrie pe site-ul ÎCCJ. Dacă în statutul PSD nu mai poți fi membru dacă ești condamnat pentru corupție, i-am solicitat lui Liviu Dragnea, pe a cărui inteligenţă mă bazez, să facă el primul pas, pentru că el spune mereu să punem interesul partidului mai presus decât cel personal”.
Mihai Struzu dă senzația de om lovit de sindromul Tourette. Meteahnă nefericită, demolatoare, cu rădăcini mentale în zona iraționalului, a nebuniei, care te face să spui fără control chestii năucitoare, violente, murdare, obscene, sinucigașe moral și social.
Toate camerele de luat vederi focusează isteric, frenetic și fobic precum niște ochi de ciclop răniți de bolovanii pe care tânărul rebel continuă să îi arunce din gură spre capul Capilor, pe figura atinsă de rigor mortis a celui dintâi dintre cei de pe urmă făcători de putere ai politicii românești.
Parcă s-a slobozit iadul în sala plină ochi de oameni ai stângii. Valuri încremenite de oameni stupefiați, unii dintre ei loviți în parte de un amuzament isteric, paradoxal și tâmp, din ăla ca atunci când un mort frumos se ridică în cur din copârșeu și cere apă, stau cu sufletul la gură în fața spectacolului halucinant pe care Sturzu îl desfășoară cu o inconștienţă candidă la rampă.
Mintea mea caută febril un răspuns la toată această circotecă grotescă, de un absurd de balamuc.
Oare a înnebunit brusc Sturzu de la atâtea „libertate, egalitate și fraternitate” instaurate de marele dragon în sânul Famigliei stângiste?
Tipul este nebun sau se dovedește a fi un inconștient tembel, un alt sinucigaș politic căruia i s-a urcat la cap prea multa și brusca „democraţie cu cod roşu” şi care, după prima piruetă mortală făcută chiar în Congresul PSD pe aceleași acorduri de marș triumfal cu acute de epitaf, acum revine în forță, desăvârșind mormântul în care țopăie și se dă peste cap de mama focului, chiar sub ochii mijiți a moarte ai Capo di tutti capi.
Te-ai aștepta ca, dintr-un moment într-altul, gangsterul roșu, înțepenit în plușul fotoliului, să își ducă mâna aceea pe care a ridicat-o mai devreme mecanic spre rădăcina nasului într-un zvâcnet de nervi aduși la paroxism, la Coltul din tocul ascuns sub haina de un albastru tovărășesc și să țintească placid, rece și eficient direct în funtea vietății apucată de strechea libertății cuvântului.
Da, în sânul stângii politice există libertate. Atâta libertate pe cât există și în lagăr sau pușcarie în ora destinată plimbării în cerc în țarcul bine tapetat cu sârmă ghimpată, mitraliere și gardieni.
Iar jocul absurd și incredibil pe care Sturzu îl face acum în fața întregului popor neocomunist și a inconfudabilului Padrino, care a spulberat într-o singură rafală tot eșafodajul de căpățâni și busturi ale iluştrilor săi înaintași, nu poate fi etichetat decât în două feluri: prostie sau nebunie.
Stai și te întrebi, legitim și înfiorat, dacă nu cumva Mihai Sturzu este inconștient sau doar o altă victimă prostită și convinsă de măreția valorii și misiunii ei în marea cruciadă a „Codurilor etice partinice” pe care Il Padrino de stânga le-a plămădit în vatra subterană a manevrelor și a jocurilor politice.
Pentru că și dacă ar fi vorba de un „blat final” între ex-șeful TSD și proaspătul tătuc al megalitului criptocomunist și al „codurilor de etică” cu notă machiavellică completă, toată această uriașă circotecă sugerează un final tragic, o moarte anunțată, o pildă dată celor care, dacă se încumetă la fel, la fel vor sfârși.
Epilog. Liviu Dragnea, cu un aer detașat și placid, așa cum ne-a obișnuit deja, iese și spune că tânărul aviator politic s-a hotărât ca, între timp, să treacă la parașutiști. La trupa de kamikaze ai PSD.
Apoi, se așază la poza pentru presă, înconjurat de tinerele speranțe ale stângii, zâmbind ca Marlon Brando pentru afișul de la decernarea Oscarurilor pentru „Naşul”, în timp ce tânărul stângist de mai la stânga lui îi strânge mâna cu o căldură de fiu îndrăgostit de tatăl etern al celor mai cuminți și silitori fii ai politicii.
Să vă fie zborul și căderea uşoare, domnule Sturzu…
Guestpost by Marina Ene
Citiţi şi
Alegem Europa sau ieșim din civilizație
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Prostia omenească și prostia românească
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
