Fiind noi un popor ortodox şi dreptcredincios, tratăm cu multă conştiinciozitate problemele fizice şi cu extrem de multă superficialitate pe cele psihice. Tristeţile, durerile, nefericirile trebuie ţinute sub obroc, în speranţa că se vor metamorfoza alchimic, în aur pur de 18 carate.
Arareori se întâmplă asta. Rezultatul cel mai tragic al supra-fermentării nefericirilor se vede la ştirile de la ora 5. Adulţi sau copii care nu mai pot să ducă ce au pe suflet şi cedează. Uneori complet şi irevocabil. Uneori tăcut, alteori luând cu ei pe alţii sau avec panache, aruncându-se teatral de pe un bloc.
Iar după o astfel de tragedie, încep să se arate tot felul de pricepuţi care rezolvă a posteriori nodul gordian şi care indică ce, şi mai ales, când se putea face, pentru a se fi prevenit acest rezultat. Din nefericire, neexistând o maşină a timpului, toate-s vorbe goale.
La fel de goale ca şi lamentaţiile celor care îi căinează pe cei care au ales să plece şi care se declară devastaţi, marcaţi pe viaţă.
Cea mai sadică combinaţie e ”dar de ce nu mi-a spus/de ce nu mi-a cerut ajutorul?” – ”dacă ştiam, l-aş fi ajutat”. De fapt, pentru cei marcaţi pe viaţă, problema nu e strict că omul acela s-a sinucis. Problema e că el va fi marcat pe viaţă de gestul acestuia.
Fiindcă extrem de rar se întâmplă totul într-o zi. Depresiile sinucigaşe eclozează în ani, iar sinucigaşii cer ajutorul. Dar cei din jur au mereu grijă să le amintească ce egoişti sunt fiindcă se gândesc la ei şi nu la cei din jur. Fraza pe care o urăsc cel mai crunt e ”numai în tine vei găsi posibilitatea să te ridici”. Pune un om să treacă pe o punte îngustă peste o prăpastie fizică. Nimănui nu i se va părea şocant că cere ajutor pentru a o traversa şi se vor găsi destui binevoitori care să ajute. Pune un om să treacă pe o punte îngustă peste o prăpastie sufletească, tuturor li se va părea şocant că îşi permite să ceară ajutor pentru a o traversa şi rari sunt binevoitorii care întind o mână, o ureche sau măcar un şerveţel de unică folosinţă.
Mersul la doctorii psihiatri/psihologi e profund dezavuat la nivel social şi, adesea, înşişi reprezentanţii breslei se sabotează, fiind superficiali şi, pe şleau, inutili. Citirea prospectelor medicamentelor e înfiorătoare. Medicii, fiindcă sunt medici, vor recomanda medicamente. Substanţele chimice din medicamentele alea au ca potenţial îmbunătăţirea unor imbalanţe hormonale care se manifestă fizic, prin depresie. Însă aceleaşi substanţe chimice vor ataca invariabil ficatul şi rinichii. Uneori şi alte organe oarecum indispensabile vieţii. Şi multe dintre ele au ca avertisment ”risc crescut de suicid”. Sincer, nu găsesc suficient de asigurator să le iau. (Şi nu le-am luat, am preferat extrasele de plante, care pot spune că m-au ajutat anul trecut întrucâtva). Şi psihologii te vor pune să stai pe un scaun şi să vorbeşti despre problemele tale contra cost. Uneori cu anii. Însă mult prea rar dau vreo soluţie la una dintre problemele care îl doboară pe bolnav. Şi numai plătind ca să vorbeşti despre faptul că nu ai bani, că partenerul de viaţă nu te aude, că serviciul te epuizează ca pe o candelă grecească, că nu te mai recunoşti, că nu te mai bucură nimic, nu-ţi îmbunătăţeşte cu mare lucru nici starea financiară şi nici gradul de audienţă conjugală/familială, alocarea sarcinilor de serviciu şi nici nu educă oglinda să reflecte ceva mai aproape de imaginea despre tine, pe care o porţi în minte.
Se recomandă mersul la biserică, pocăinţa, postul şi spovedania. E drept, statul în genunchi sub patrafir e mai ieftin decât cel pe canapeaua psihiatrului. Pe unii îi ajută faptul că renunţă să ia decizii pentru sine, pe motivul ”ştie mai bine părintele decât mine”. Însă pe alţii îi va face încă mai praf, deoarece, dacă oricum se simt frustraţi fiindcă nu primesc ceea ce simt că au cea mai mare nevoie, renunţarea şi la alte mici şi mărunte bucurii lumeşti nu le va însori viaţa.
În cazurile bune, omul îşi găseşte cumva leac. În cazurile rele, depresia se accentuează şi omul începe să se simtă strivit de greutăţi, de faptul că e o povară pentru cei pe care îi iubeşte, de pierderea capacităţii de a se bucura. În momentul ăla începe să răsară gândul suicidului. Depresivul agresiv va folosi acest gând ca pe o bâtă pentru a pedepsi pe cei care el simte că au refuzat să-l ajute. Depresivul pasiv se va agăţa de acest gând ca ieşire din situaţie şi ca posibilitate de a-i elibera pe cei dragi de calvarul de a trăi împreună cu el.
Nu, cei care pleacă aşa, nu sunt nebuni şi nici chiar rătăciţi. Pur şi simplu sunt oameni care s-au frânt sub povara unei dureri prea mari, pe care nu au mai avut putere să o poarte, şi, în loc să o care cu ei dincolo de puteri, au renunţat la tot. Când îţi dai demisia dintr-un loc de muncă îngrozitor, eşti felicitat şi ţi se urează de bine. Când îţi dai demisia din viaţa care te-a tratat îngrozitor, eşti blamat. Când ai un animal de companie bolnav, ţi se pare un gest uman să îl duci la veterinar ca să nu se mai chinuiască. Când ai un om bolnav – şi sufletul bolnav doare mai rău decât orice septicemie – aceluia nu i se mai dă voie să îşi curme măcar suferinţa. Acela trebuie să se chinuiască îngrozitor, zi după zi, an după an, pentru ca societatea formată din buni creştini să nu fie deranjată de finalul brutal al existenţei sale.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
