Am auzit și am citit multe despre femei, dar prea puțin adevăr am găsit. E atât de ușor să vorbești când nu vorbești despre tine. Însă la finalul unei zile, nu suntem ceea ce alții cred despre noi, dar suntem ce purtăm în suflet.
Am auzit că am fi sexul frumos, dar totuși slab, că suntem inteligente, însă nu suficient de puternice să răzbim, că suntem prea complicate pentru a fi înțelese, că am spune ”nu” atunci când răspunsul ar fi ”da”. Dar să vă spun eu cum sunt, defapt, femeile…
Suntem plămădite din lumină și întuneric, apă și deșert, vânt și soare. Răzbim acolo unde nu mai există speranță, construim din rămășițele aruncate de alții lucruri la care unii doar visau. Putem trăi agonia și extazul vieții în două secunde juxtapuse, fără să ne tranformăm inima în cenușă, iar noaptea reușim să coasem în gânduri planuri pentru a doua zi, așa cum am croi o rochie.
Trebuie să apeși atât pe coarda minții, cât și pe cea a sufletului, ca să vibrăm în miez de noapte. Este în natura noastră a seduce trupuri, însă mereu am tânjit și rămas fidele dragostei adevărate. Nu vrem eroi de război sau bărbați perfecți ce nu există, ci doar cavaleri ce poartă în mâini trandafiri în loc de arme. Ne dorim la sfârșitul zilei niște brațe puternice care să topească în noi toate gândurile epuizante ce ne macină mintea, sau o barbă ușor crescută care să transmită fiori pielii.
Ne atrag bărbații libertini, încăpățânați, pe care vrem să îi îmblânzim cu biciul dragostei. Nu oferim coliere de perle, mașini, excursii de lux persoanei iubite, dăruim nopți de dragoste, mereu. Noi nu luptăm, dar cucerim – cu vorbe dulci, îmbrățișări, priviri. Suntem un amalgam de contradicții – jumătate simțire, jumătate rațiune. Trăim nebunește, învățăm din greșeli și iubim cu patos. Suntem frumoase, sensibile și ușor încăpățânate în exterior, însă în interior suntem delicios de complicate. Tânjim după inimi pe care nu le putem atinge, iar câteodată ne este mai mult dor decât iubim. Suntem teribil de pretențioase – dorim să fim iubite cu pasiune și să ne păstrăm libertatea. Dar, mai ales, suntem conștiente de faptul că oriunde ne-am muta, ducem cu noi ceea ce ne ajută să trăim, chiar dacă doare. Pielea noastră este atât de sensibilă, încât anumite mâini, săruturi, cuvinte au lăsat cicatrici în timp. Cele ce am fost, cele ce suntem, purtăm urmele lăsate de alte suflete.
Suntem asemenea valurilor – așteptăm mii de răsărituri ca să atingem o dată ceea ce iubim cu adevărat.
Pe Bianca o găsiți și aici.
Citiţi şi
De obicei, 1 decembrie e despre România
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Horoscopul ultimului Mercur retrograd din 2024 ( în Săgetător, 26 noiembrie – 15 decembrie)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
