Toți copchiii primeau ceva în ghetuțe, papucei. Noi tocmai ne mutasem într-un cartier nou și neasfaltat, umblam cu o plăcere nebună prin glodul pînă la genunchi, vară, iarnă, tot timpul. Am umblat și desculță prin glod după ploaie, muream după senzația cînd îmi intra pămîntul ud printre degetele de la picioare. Făceam și biloaie de glod, mult frecate între palme întru perfecțiune, cu care aruncam țintit în diverși cetăteni, dar democratic, fără motiv. Poate doar babele cu părul mov să fi fost o rațiune ascunsă, deși nu știu de ce, fiindcă acum cred în culoarea mov.
Uneori mai și nimeream, dar știam că nu mă vor prinde niciodată, fiindcă eu eram desculță și ei încălțați. Desigur că-mi muiam ghetele în cele mai jegoase băltoace și, odată ajunsă acasă, le aruncam în mijlocul holului care era, de fapt, o cameră mare frumos mochetată, apoi intram cu picioarele jegoase prin toată casa. Mă fascina cum se disipa urma piciorului murdar de la un pas la altul, pînă dispărea de tot. De aceea n-am înțeles niciodată de ce trebuie să mă descalț cînd intru într-o casă. Învățasem cam de pe la cinci ani că, de sfîntul Nicolae, copiii trebuie să-și lase încălțările lîngă prag. Le lăsam și eu pe ale mele, așa, înglodite, pe toate, umpleam vreo două rînduri. N-am înțeles niciodată de ce, fiindcă a doua zi erau tot acolo, murdare și goale. Pînă cînd, la nouă ani, cum vă spuneam, m-a trezit mama cu noaptea-n cap și m-a întrebat ”nu vrei să vezi ce ți-a adus Moș Neculai?”. Aha, deci exista! Știam de bomboane, de șosete, de mănuși, de ascuțitori, stilouri chinezești, vreun tricou. Le-am întors pe aproape toate cu fundu-n sus și le-am scuturat, nu cădea nimic decît gogoloaie de noroi uscat, cîte vreun găinaț întărit, ciment bocnă de la blocurile care se construiau în jurul nostru. Pînă la cizma maro ca cărămida, din care a căzut un băț. Desigur, mama stătuse tot timpul în spatele meu, nu putea pierde spectacolul. Eu n-am înțeles nimic, m-am gîndit că intrase în cizmă în timp ce mă cățărasem în nenumărații pruni pe care nu apucaseră ăia încă să-i taie. L-am aruncat în spate și am continuat să scormonesc. Degeaba. M-am uitat la mama cu o mutră total dezolată. Mi-a zis ”ți-ai găsit cadoul”. Rece, de ghiață. Ce, cum, unde? Mi-a arătat cu degetul bățul aterizat foarte aproape de ea. ”Ăsta! Adu-l încoace și dă-ti pantalonii jos”. I l-am dus, mi-am dat pantalonii de pijama jos de tot, poate că era un băț fermecat. Nu era. Am continuat să merg desculță prin noroaie.
(unde ați găsit vreo cacofonie, e de-acolo)
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
