“Notre besoin de consolation est impossible à rassasier“. Un foarte frumos titlu al unei cărţi foarte subţiri, câteva zeci de pagini semnate de suedezul Stig Dagerman. Mort foarte tânăr, la 31 de ani, prin sinucidere, suedezul se află la baza unui premiu care se acordă în fiecare an pentru… înţelegere. “Nevoia noastră de consolare este imposibil de satisfăcut“. În limba română o singură traducere din acest autor, în 1977, “Urme de paşi sub apă”. Şi totuşi, Occidentul împrumută din ce în ce mai des termenii anarhişti ai unui filosof şi scriitor care spunea totul afirmând nimic. Consolarea, singurătatea, din opera lui, erau de fapt atributele consolării în doi, a singurătăţii în doi.
Ne dorim cu toţii nu singurătatea fiinţei, ci singurătatea în asbolut, acea solitudine a cuplului unic, vag egoistă şi universal valabilă. Cea de dincolo de ochii celui de lângă tine, ochii care devin oglindă.
Simbol şi pierdere, în imagistica lui Narcis, fereastră de trecere, în imaginarul creştin ortodox dedicat morţilor, dezvăluim oglinzile sau le acoperim, le închidem, în funcţie de destinaţia pe care le-o determinăm. Ochii persoanei care ne e alături devin, din pupile colorate, oglinzi în care li se reflectă sufletul. Nu spunem, oare, atât de des, “vreau să-ţi citesc în ochi”? Dar ei devin şi oglinzi în care se reflectă sufletul nostru. Noi. Când ne place ce vedem, când, cu dramul de maturitate şi luciditate rămas după ce dragostea trece peste noi ca un tren accelerat, realizăm că ochii celuilalt reflectă de fapt chiar adevărul, simbioza e deplină, fericirea este acolo. Nu cerem zeilor decât un lucru: ca apele oglinzii să nu se tulbure niciodată. Există oameni care pot face efemerul eternitate. Sigur, e o muncă de zi cu zi, atât din partea ochilor care reflectă, care ar trebui, necesar, să fie mereu limpezi, oneşti, dar şi din partea sufletului care se oglindeşte: de a nu fi murdar, mic, suficient, cinic.
Oglinda pe care ţi-o oferă ochii cuiva nu este doar oglinda sufletului său, este deci şi oglinda sufletului tău, atunci când acea persoană învaţă sau începe să priveasca prin tine. Cu tine, în aceeaşi direcţie. Ce vezi în acei ochi eşti tu. Depinde în aceeaşi măsură de limpezimea oglinzii ca de statura şi carura ta, ca suflet reflectat, ca ceea ce priveşti să-ţi placă. Să devină, din moment efemer, ancoră. Când jocul este corect, privit, primit, reflectat, contractul imemorial şi atemporal funcţionează. Dincolo de limite temporale, spaţiale, umane. Aici dar şi dincolo. Singurul adevăr valabil, hic et nunc dar şi in aeternum, este cel din oglinda ta.
Există însă situaţii în care ceea ce vedem nu ne place, ochii din faţa noastră ne văd aşa cum nu suntem, cum nici nu am vrea să fim, sau devin tulburi, opaci. “Dispariția iubirii e ca o oglindă întoarsă, nu se mai vede nimic, te uiți zadarnic în ea. Gestul tău nu se mai reflectă, nu-i mai răspunde nimeni. Ești singur“, scria Marin Preda în “Cel mai iubit dintre pământeni”. În aceste momente important este, cred, să ştim să ne oprim. Dacă ochii celuilalt devin orbi şi indiferenţi, ce sens mai are să continuăm?
«Personne ne sait quand tombera le crépuscule et la vie n’est pas un problème qui puisse être résolu en divisant la lumière par l’obscurité et les jours par les nuits, c’est un voyage imprévisible entre des lieux qui n’existent pas.» Stig Dagerman. «Nimeni nu ştie când va cădea crepusculul iar viaţa nu este o problemă care să poată fi rezolvată împărţind lumina cu obscuritatea şi zilele cu nopţi, viaţa este o călătorie imprevizibilă între două locuri care nu există.» Punctul incipient, intuiţia oglinzii, «zvonul fiinţei», cum îl defineşte Noica, şi oglinda ca certitudine, «fiinţa desăvârşită», întru-fiinţa.
Înainte ca cineva să acopere cu un cearceaf oglinzile din viaţa noastră, pentru a ne împiedica să revenim, poate că singura datorie pe care o avem faţă de noi înşine este să nu ne îmbătăm cu apele unor oglinzi care ne deformează. Ne suntem datori, şi le suntem datori. Dacă oglinda nu devine ancoră, la ce bun să o menţinem pe post de minciună?
Riga, mai 2015
Pe Iulia o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
“Doamne, nu am înțeles niciodată de ce. Acum înțeleg”
Ce pierdem de când nu mai citim
Da, dragostea este un accident!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
