Nu vine, nu, nici azi nu vine. Degeaba stai cu ochii pironiți pe clanță și-ți muști buza pe interior. Te prefaci că citești când doar dai paginile la o parte, nu vezi nimic, nu înregistrezi, în mintea ta se scrie o altă carte. Una de care ți-e teamă, în final, c-ai s-o citești și-o să se termine, și o să te trezești tot așa, tot aici, cu ochii pironiți pe clanța ușii.
V-ați iubit, dar a plecat și nu mai știi, de-atunci, nimic de el. Un verb trădător îți traversează, vag, spiritul, să te urci fuguța într-un taxi și să dai o raită prin toate locurile unde el mergea. Sau să desfaci sticla aia de șampanie, s-o bei singură, până la ultima picătură, ca și cum ai sărbători. Dar apoi ți-e teamă să nu scrii acele două mail-uri interminabile despre care te vei ruga a doua zi să fi ajuns în spam: unul în care îl iubești, altul în care îți negi toată iubirea, o faci sul și o arunci pe foc, măcar așa să ardă!
Dar stai țintuita pe-o margine de canapea, parcă s-ar fi oprit timpul în loc, și cum îți spui că îți stă timpul, cum constați subit că n-au trecut decât 5 lungi minute de ultima data când ai aruncat un ochi pe geam să îi zărești mașina, parcată în locul obișnuit. Și-apoi fuguța înapoi pe canapea, plângând scurgerea zadarnică a minutelor a căror valoarea ai anulat-o cu uitătura nerăbdătoare.
V-ați iubit, dar a plecat și nu-nțelegi. De-atunci îți spui în fiecare dimineață că ești urâtă și te compari și cu o scoarță de copac. Îți vezi ridurile de pe chip și crestăturile din suflet. Vizualizezi ce n-ai putut să faci pentru el și ce-ați fi putut trăi împreună până când timpul din clepsidră vi s-ar fi scurs. Nu, nu ești de acord să plece, n-ai fost nici atunci când își urca valiza-n portbagaj iar tu priveai imobilă de la balcon, aproape prăbușită, dar i-ai fi aruncat, cu ultima sforțare, cămașa uitată pe umeraș.
Și-atunci ridici încet cearșaful sub care mai târziu ai să te strecori, să iasă spaimele, să le ucizi cu blândețe. Te privești în oglindă și-ți dai jos machiajul cu care-l așteptai, să nu-i spui «bună seara» dezbracată. Îți ștergi rujul violent pe care nu-l porți niciodată, iar astăzi l-ai purtat. Căci azi a fost un niciodată. Nu, nu vrei să se mai întâmple, brusc, nu mai vrei să se întoarcă. Ai obosit așteptând, ai obosit plângând. Nici corpul și nici mintea nu-ți mai dau deplină ascultare. Vrei să dormi, da, vrei să adormi. Vrei să adoarmă odată cu tine tot sentimentul ăsta distructiv , dar el e treaz și-atunci tu îl sufoci, încet, cu perna.
Guest post by Anonim
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea, compasiunea și blândețea
Nu poți vindeca trupul separat de minte. Legătura traumă-boală
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
