Nu vi s-a întâmplat?

13 July 2015

Trenul de şi patru minute ajunge la şi un sfert. Problema tehnică. Urc împinsă de un bărbat în floarea vârstei, vrea şi el să urce şi nu poate de mine. Mă opresc brusc, bărbatul în floarea vârstei dă peste mine, ca trezit din somn, se scuză în şoaptă. Râd în mine, amuzată. Să ştie el că există reguli de ne-împingere? Să ştie el că cine râde la urmă râde mai bine? Se pare că nu.

Găsesc un scaun liber, mă aşez, nu se aşază nimeni lângă mine, nu se aşază nimeni în faţă, e bine aşa. Urcă o ţigancă cu părul lung, urlă ceva în spate, taie vagonul în pas săltăreţ, îşi găseşte loc undeva la capătul opus. Răsuflu uşurată. E al naibii de cald.

Îmi deschid rucsacul, scot bidonul de apă, e atât de cald, cad stropi pe lângă şi nu-mi pasă. E dreptul lor să cadă. Se evaporă repede şi eu continui să beau, apare un copil de nu ştiu unde, vreo şase-şapte ani nu mai mult, se aşază lângă mine şi întinde mâna să-i dau. Se uită fix în ochii mei şi-mi cere. Duc bidonul de la gură şi-l privesc la rândul meu, el continuă să ceară. Cu ochii închişi şi tot cere, eu nu-i dau, nu ştiu de ce nu-i dau, probabil nu-mi place mâna lui de copil întinsă, probabil că nu-mi e prea clar de ce cere. Probabil că ştiu că e obligat să ceară. Aşa-i e jocul. El râde cerând, habar nu are cred de ce cere. Se ridică şi se aşază lângă nişte femei pe rândul din faţă. Cere şi acolo cu mâna întinsă şi cu ochii fixaţi în ochii lor, cere şi femeile din faţă îi zâmbesc frumos şi nici ele nu-i dau. Apoi se ridică şi cere mai departe. Pe coloana de la geam, pe rândul din spate, tot cere şi nimeni nu-i dă. Ţiganca tot acolo, în capătul opus al vagonului, nu zice nici pâs, parcă n-ar fi al ei, copilul, poate că nici nu e.

Când termină cu tot vagonul copilul pleacă zamband şi se aşază lângă ea, lângă ţiganca cu părul lung. Continuă să zâmbească şi-mi spun că pentru el cerutul e sigur un joc. Fiecare cu jocurile lui. Cine să impună reguli la joc? În nici un caz ţiganca cu părul lung din capătul celălalt al vagonului.

Trenul se opreşte în staţie, coboară oameni, urcă oameni, se aşază lângă mine o dădacă mulatră cu o fetiţă blondă, cu codiţe. Fetiţa se trânteşte în scaun şi cere apă, dădacă îi dă. Apoi dădaca îşi vede de ale ei, fetiţă la fel. Îşi bagă degetul în nas, fetiţa, se ridică în picioare şi priveşte femeile din faţă, femeile îi zâmbesc frumos, fetiţa îşi bagă degetul în gură. Dădaca cu ochii pe un Smartphone trimite SMS-uri. La un moment dat apare copilul, se aşază lângă fetiţă şi începe să ceară uitându-se în ochii dădacei. Dădaca cu SMS-urile ei nu-i dă, nu-l priveşte, nu-i zâmbeşte. Copilul se ridică şi se duce să ceară mai departe. Ştie şi nu cere de două ori în acelaşi loc. Fetiţa îşi scoate degetul din gură şi se duce şi ea după copil. Dădaca nimic, cu SMS-urile ei. Îmi scot bidonul de apă, e atât de cald, cad stropi pe lângă şi nu-mi pasă. E dreptul lor să cadă. Privesc fetiţa, priveşte copilul, copilul continuă să ceară, fetiţa continua să privească, școala vietii, la naiba cu dădaca, eu continui să beau, dădaca tot nimic. La staţia următoare fetiţa coboară, coboară şi dădaca, şi copilul, şi ţiganca. Rămân singură cu bidonul, gândesc profund să treacă timpul. Și timpul trece.

Îmi spun că ţiganca exploatează copilul, dar e bine că el, copilul, nu ştie. Îmi spun că dădacă e mult prea detaşată de fetiţă, dar e bine aşa, libertatea învaţă. Când să-mi spun mai multe, cât pe ce să-mi ratez staţia, îmi iau bidonul şi rucsacul, îl calc din greşeală pe un deget pe bărbatul în floarea vârstei, mă scuz aproape şoptit şi cobor. Zâmbind. Dacă nu gandeam, nu călcam. Există un fel de revanşă la toate, vine când te aştepţi mai puţin, dar sigur vine. Le mulţumesc pe rând ţigăncii cu părul negru, copilului, fetiţei şi dădacei, arunc bidonul în primul coş de gunoi şi iau autobuzul.

Aşa-i în viaţă. Fiecare cu jocurile lui. Cine să impună reguli la joc? Cine să certifice explicaţii potenţiale? Uneori destinul, alteori nimeni. Nu există explicaţie la toate, există uneori doar stări, senzaţii, sentimente. Şi cam atât.