Astfel gândind, lași zilele să curgă, să ia cu ele zbuciumul tău, până când în interior nu mai rămâne nimic. Și, cu o senzație de goliciune, pe care nu ai mai simțit-o de mult, ai parte de o nouă revelație. Îți dai seama că spinul în care te înțepi pe un drum lin este mai dureros decât piatra care îți zdrelește genunchiul pe o potecă pe care te aștepți să îți rupi gâtul. Că oricât de detașat ai fi, o legătură care se deteriorează nu se poate rupe fără să lase sechele cât de mici. Că nu poți uita un om înlocuindu-l cu altul. Că sentimentele profunde față de o persoană nu dispar doar pentru că ai decis să îți îndrepți atenția asupra alteia. Că odată dispărută plasa salvatoare, vechile senzații ies din nou la suprafață. Că în încurcătura creată, tu ești singurul pierzător. Că cel care a inventat zicala “cui pe cui se scoate” era un imbecil, care habar n-avea ce spune… Vorbele astea mi le-a zis mie cineva, un necunoscut extraordinar care mi-a clătinat nemestecat mersul cu ele.
Citiţi şi
Call Me By Your Name – un film după vizionarea căruia m-am simțit vinovată
Amintiri dintr-o altă viață (1)
Ce să faci pentru ca și în creierul tău să fie aprins un pom de Crăciun
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
