Prima dată când am văzut niște frânturi din „A walk to remember”, mi-am zis: „Ei, ce film mai e și ăsta!”
După câțiva ani, l-am revăzut în întregime și m-a impresionat profund, ca și cum ar fi fost un fel de déjà vu… O persoană care era inocența întruchipată alături de o persoană care e exact opusul ei. Și cât de mult s-au schimbat unul prin celălalt!
***
Când ne-am cunoscut noi, eram amândoi profesori: el de legislație, eu, de limbi străine. O colaborare profesională și nimic mai mult!? Probabil că a fost neobișnuit pentru mine să redevin elevă… eleva cuiva mai puţin citit decât mine.
Țin minte absolut tot ce ne-am spus, cu bune și cu rele. Și mă frământă nedumerirea în care e învăluit totul. Căci în privința altor oameni, știu exact ce e dincolo de fiecare cuvânt al lor, cât de (ne)sinceri sunt, dar în privința ta, totul e învăluit în mister. Uneori vorbeam de parcă am fi fost fascinați unul de altul, sau de modul celuilalt de a gândi, de a privi viața (adevărul e că tu știi să te bucuri de viaţă), alteori, deveneam incisivă și implacabilă, iar tu, distant, misogin, arogant. Cred că declicul s-a produs când m-ai întrebat:
„Ai iubit vreodată?”
„Nu.” Astăzi aș spune: „Da, te-am iubit pe tine, dar tu nu ai știut.” Cel puțin așa sper, că nu ai știut. Pentru că oamenii care se îndoiesc de mine nu merită să știe ce e în sufletul meu.
Apoi am devenit mai apropiați, vorbeam despre orice, inclusiv despre visurile, aspirațiile și planurile mele de viitor. Am simțit că îmi vorbeai cu respect și sunt sigură că nu a fost un miraj. Dar probabil conștiința mea feministă nu a suportat să mă atașez atât de mult de tine, chiar și doar mental, și m-am detașat brusc, imitând parcă prin nu știu ce conjunctură neadecvată, comportamentul tău distant și arogant de la început. Și atunci te-ai întors la 360 grade împotriva mea. Și cum era să mă apăr?! Cum era să-ți spun că, de fapt, eram fascinată de tine, că dacă nu eram atentă, nu mă gândeam la altcineva așa cum ai crezut tu, ci mă gândeam la tine, care erai în dreapta mea. Și dacă m-aș fi gândit la altcineva, de ce ai reacționat așa, de parcă erai gelos? Când am văzut cum te-ai întors împotriva mea, mi s-au umplut ochii de lacrimi și sufletul de suferința neputinței de a spune ce simt. Da, am văzut că, totuși, nu te-a lăsat indiferent plânsul meu. Păreai stingherit, tu care ești întruchiparea stimei de sine și a siguranței!
Cum aș putea să uit vreodată cum îmi zâmbeai sau modul în care îmi căutai privirea și-mi acordai atenție așa cum nimeni nu-mi acordase niciodată? Au rămas în toată ființa mea emoția și tresărirea din cele două zile în care mi-ai sărutat mâna. Dar tu ești genul de persoană pentru care dragostea e un fel de instant gratification, cum ar spune Simon Sinek, tu nu știi ce înseamnă dragostea care se asociază cu ani întregi, cu o viață întreagă de singurătate, de lipsă de comunicare, de înțelegere, de sprijin, de afecțiune, de așteptare, când toată lumea e prea grăbită ca să-și mai aștepte sufletul pereche…
Oricine s-ar putea îndrăgosti de tine și știi și tu asta. Reiese din siguranța de sine pe care o ai. Ȋnsă nu pari să conștientizezi că nu mai ai nici vârsta, nici statutul celor care au dreptul de a curta o fată. Mai mult decât atât, nu tu ești cel care merită un loc în sufletul meu. Nu tu ești cel care merită dragostea mea. De altfel, puțini oameni merită o dragoste necondiționată și atât de statornică. Deși nu ne-am văzut de atâţia ani, încet-încet, de-abia de acum încolo învăț să-mi iau rămas bun…
Guest post by Alexandra
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
„Fă ceea ce trebuie!” – Juror #2
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
