Oricât de lipsită de şansă ţi s-ar părea o iubire, ea nu o să se termine niciodată în momentul în care tu sau celălalt aţi spus din anumite raţiuni STOP. Nu, continuă să roadă latent tot sufletul până în momentul în care o să-l simţi atât de gol, încât vei crede că te-ai eliberat. Şi asta poate dura săptămâni, luni, ani întregi în care tu îţi negi sentimentele şi încerci să te îndepărtezi de ele, în care îţi badijonezi rănile, în care-ţi spui, mecanic, în fiecare zi, că nu-l sau n-o mai vrei.
Astepţi luni în şir ca ideea asta să prindă rădăcini, şi-i picuri mereu din deznădejdea ta, pentru ca ea să poată să crească. Iar ea se dezvoltă firav, plină de remuşcări că l-ai alungat înainte ca totul să se termine de la sine, natural. Asta nu se întâmplă niciodată pentru amândoi în acelaşi timp şi de aici suferinţa.
Nu este un pact ce odată reziliat încetează să mai existe. Asumarea lui nu înseamnă şi punerea lui imediată în aplicare. De multe ori ai doar impresia că s-a terminat, pentru ca odată ce crezi că te-ai descătuşat de prezenţa lui, să-ţi dai seama cât de mult îţi lipseşte. Apare agonia, dorinţa de a-l readuce înapoi, teama de a nu-l mai vrea din nou şi de a nu-l considera doar o jucărie în nişte mâini nu prea dibace.
Te-ntrebi nătâng de ce ai vrut să-l pierzi, doar pentru a realiza acel gol imens lăsat de plecarea lui, pentru a-ţi da seama ce-ţi lipseşte cu adevărat, de parcă în prezenţa lui nu ai fi putut. Niciodată nu vrei şi nu poţi pierde ce-i al tău, pentru că e ca şi cum ai renunţa la o parte din tine. Dacă ai pierdut înseamnă că nu ţi-era predestinat, că l-ai lăsat să plece pentru că ai simţit că nu era pe deplin al tău.
Urmează perioade care sedimentează tăceri, căutări, regăsiri ale unor palide amintiri. În care alergi, dar nu oboseşti pentru că nu ai găsit încă ce ai căutat. În care cânţi dar nu-ţi auzi vocea, în care vorbeşti cu glasul amuţit. În care te pipăi, dar nu-ţi găseşti conturul. Şi toate acestea pentru că ai senzaţia că te-ai pierdut pe tine. Te gândeşti mereu la ce ar mai fi urmat dacă aţi fi continuat şi te întrebi obsedant dacă în tot acest timp ai apucat să consumi totul. Cauţi în străfundurile tale ceva care să te ajute să te îndepărtezi mai uşor, care să-l culpabilizeze, să-l poţi considera unicul vinovat de fuga aceasta din ceea ce înseamna „noi doi”. Ştii că deja l-ai îndepărtat şi că în adâncul tău, ceva din el, indefinibil, o să-ţi lipsească mereu. Aştepţi şi te rogi să-ţi treacă, vrei ca orice pecete de suferinţă să dispară odată pentru totdeauna şi speri ca în urmă să rămână doar o amintire frumoasă, care să te-nsoţească până în acel ultim moment.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
