-Manifest pentru iubirea de sine și relația cu sine însuși-
Nu ai cum să ratezi nicio șansă de a te simți greșit, nepotrivit, imperfect, insuficient în societatea de astăzi. Toată lumea știe cum e mai bine (pentru tine) și te învață cum să faci și cum să ai, dar nu cum să fii ca să ai și să faci.
Toți îți prezintă opțiunile de viață ca-ntr-o vitrină frumos colorată, în care sunt expuse cutii în care ai face bine să intri că altfel… n-o să fii acceptat. Toți te privesc prin ochelarii proprii și îți lipesc pe frunte propriile condiționări, moștenite de generații întregi, cu inconștiență, dar și cu mândrie. Nu care cumva să-ți pui întrebările potrivite și să te autodescoperi, că altfel riști să strici visurile părinților tăi pentru tine, ale iubitului, care mai vine la pachet și cu o soacră care te vrea și ea într-un anumit fel, ale șefului, ale profesorilor etc. ș.a.m.d.
Aproape nimeni nu te învață că suntem ok așa cum suntem, că avem o infinitate de posibilități de a ne afirma, dar e ok și dacă în acest moment nu știm pe care drum vrem să o apucăm în viață. E ok și că „ai depășit” vârsta acceptată social la care trebuia sa fii deja o femeie măritată, casnică și cu doi copii, e ok și să te apuci de o a doua facultate la vârsta a doua, e ok și să fii supărat și nemulțumit, nu trebuie să pozezi tot timpul în oaia roz, ca pe Facebook.
În timp ce toată lumea ne învață cum ar trebui să fim și ce ar trebui să facem, noi ce facem cu ceea ce suntem deja? Când o să avem permisiunea societății de a trăi momentul prezent (cu bucuriile sau angoasele sale)? Când ni se va da voie să fim noi înșine, chiar dacă asta nu coincide cu imaginea altora despre noi?
Observ mulți oameni care efectiv își trăiesc viața judecându-i pe alții și încercând să-i înțeleagă, să-i schimbe, să-i motiveze. În mare parte, efortul nostru se îndreaptă mai mereu către altcineva, altceva, ceva ce nu putem influența cu adevărat, dar în care investim foarte multe păreri și judecăți de valoare (adică timp și energie, resurse limitate, de altfel). Iluzia în care plonjăm este că așa am face totuși ceva cu viața noastră, chiar și numai cu privitul ca (la) televizor și comentatul de pe canapea.
Subiectul meu favorit, cunoscut la scara mai largă, este Simona Halep. Conform opiniei publice, Simona Halep este: fie o ratată care a pierdut multe meciuri, fie o jucătoare de tenis mult mai scundă decât adversarele sale, fie e capabilă doar de locul 2 și nu are abilități să ajungă prima în clasament, fie este mândria românilor atunci când câștigă sau e hulita tenisului românesc când pierde. Simona este pe buzele tuturor, poate pentru că este printre puținele tenismene românce cunoscute internațional. Oricum ar fi, dacă Simona s-ar uita în gura poporului român, ar avea o mare problemă cu stima de sine. Nu ar mai ști cine este cu adevărat, de ce face ceea ce face, nu s-ar mai putea concentra la antrenamente, nu ar mai putea fi focusata în timpul meciurilor, pentru că ar auzi în capul ei vocile care o denigrează.
Din păcate pentru noi, comentatorii amatori de pe margine, singura realitate a Simonei este relația cu sine însăși, performanța, antrenamentul, munca, disciplina, exuberanța victoriei sau patima eșecului unui meci. Noi nu suntem Simona. Poate voiam să fim ca ea când eram mici, dar nu mai recunoaștem acum că ne doare că ne-am abandonat pasiunea. Poate vrem să fim ca ea pentru că îi admirăm curajul, ambiția și munca, și vrem să ajungem și noi într-o zi numărul 1 într-un domeniu. Poate ne dorim să fim ca ea pentru că locul 1 ni se pare încântător, la prima vedere, uitând de lacrimi și antrenamentele dure. Poate nu ne dorim să fim ca ea pentru că ne-a spus societatea ca locul 2 e „nașpa”, e pentru ratați, doar locul 1 primește coronița (vă amintiți?!), ignorând că și pentru locul 2 se muncește la fel de mult precum pentru 1.
Singura noastră preocupare ar trebui să fie propria persoana și ce parte din noi reflectă judecățile noastre despre alții. Dacă eu afirm că o admir pe Simona pentru muncă, tenacitate și disciplină mentală (indiferent de locul ocupat în clasament), ce spune asta despre mine? Dacă eu o hulesc pe Simona pentru că nu e mereu locul 1, ce spune asta despre mine? Dacă eu îmi petrec majoritatea timpului în fața televizorului, comentând de pe margine succesul sau insuccesul persoanelor publice (adică acțiunea), ce spune asta despre mine?
Probabil, pornind de la premisa că oamenii se cunosc cel mai bine prin intermediul altora, dacă nu ne convine ce vedem în oglinda din fața noastră, sau dacă acceptăm și o altă perspectivă decât cea proprie, asta ar însemna sa ne invalidăm și să fim mai puțin „buni”, „puternici”, „de succes”.
Ținem cu dinții de credințele și experiențele noastre până în momentul unei crize existențiale, al unui divorț sau al unei depresii. În momentul de cumpănă, în care simțim că nu mai avem ce pierde, ne dăm seama de iluzia controlului și a manipulării situațiilor și oamenilor.
Necunoașterea personală între atâtea măști sociale poate duce la nevroză. De multe ori chiar, ne vindem scump fericirea, cumpărând la schimb atâtea măști sociale.
NEVRÓZĂ (‹ fr.) s. f. Tulburare mentală fără substrat organic (cerebral), cauzată de traume psihice, surmenaj intelectual, în care pacientul păstrează contactul cu realitatea exterioară. Debutează într-un moment distinct al vârstei adulte. Ea nu afectează funcțiile esențiale ale personalității, iar subiectul o trăiește conștient și dureros, neputând-o depăși voluntar. Principalele forme clinice de n. sunt isteria, n. fobică, n. obsesională. Sin. nevropatie (2). (Sursa: https://dexonline.ro/definitie/nevroza)
Pe Cristina o găsiți întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
