Fraza asta mi-a venit în gând într-o zi, când stăteam liniştită pe bancă, în parc, şi priveam tufele cu hibiscus mov. E genul acela de mini-revelaţie, care apare atunci când mintea e relaxată, iar tu eşti în armonie cu tot ce se întâmplă în jurul tău: cu vântul care adie uşor, cu soarele care încălzeşte exact cât e nevoie, cu bondarii plini de polen din cap până-n picioare şi cu oamenii care aşteaptă la rând, să-şi cumpere îngheţată artizanală.
Şi cum stăteam eu aşa, cu mintea golită, privind la florile de hibiscus, unele deschise deja ca nişte gramofoane, altele aflate încă în stadiul de boboc, m-a izbit gândul ăsta: „Nu toate florile înfloresc în acelaşi timp şi e perfect aşa”. Era rostită cu o voce atât de calmă şi detaşată, încât era cât pe ce să mă uit în jur. Nu-mi recunoşteam vocea interioară. Vorbim despre aceeaşi voce, care cu ani în urmă şi chiar luni de zile, ar fi protestat la auzul acestor vorbe. Nu înţelegea de ce alţii înfloreau mai devreme, iar ea abia-abia se deschidea. Tot procesul, spre disperarea ei, parcă era filmat în slow-motion.
Răspunsul era cât se poate de simplu: nu era timpul. Nici timpul şi nici mediul propice pentru înflorire. Nu era destulă lumină în jur, fricile încă erau acolo, oamenii toxici la fel. Şi orice încercare era în van. Asta până acum șase luni, când am schimbat locul. Şi odată cu schimbarea asta, au urmat şi altele. Am luat-o de la capăt cu drumul înfloririi. De data aceasta, lăsând totul să decurgă în mod natural. Fără să mai forţez lucrurile şi fără să mă mai învinovăţesc când ele nu ieşeau cum îmi doream. Acum sunt în curs de înflorire. Fac băi generoase de lumină, torn apă de fântână peste gândurile nelalocul lor şi îmi cânt adesea în Fa major, nota muzicală a inimii.
Cunosc oameni care au înflorit, oameni care sunt în curs de înflorire ca şi mine, oameni care cred că au înflorit şi oameni care sunt încă boboci. Nu toţi înflorim în acelaşi timp. Ar fi, practic, imposibil, oricât de uniformă şi-ar dori lumina să fie. Depinde de deschiderea noastră, dacă suntem cu faţa către ea, cu spatele, în semi-profil. Dacă ştim cum să primim, vom primi. Dacă considerăm că nu merităm, va trebui să mai aşteptăm. Şi când vom fi pregăţi, totul va veni de la Sine, de unde izvorăşte mereu.
Aşa că nu te mai întreba de ce floarea de câmp a înflorit demult şi se lăfăie în libertatea ei, în timp ce tu, muşcata din ghiveci, nu dai semne. Poate nu e timpul, nu e locul sau nu ai cunoscut încă oamenii potriviţi. Ştiu, e greu de digerat, dar nu-ţi rămâne decât să aştepţi. Şi apropo, nu cumva te-ai mai deschis puţin?
Guest post by Andra Cătălina Conţu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Femeile nu sunt egale cu bărbații
Dragostea în vremea coronavirusului – epistolar de pandemie (III)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
