Niciodată, cu inteligenţa ei deloc peste medie, nu a reuşit să-şi imagineze sfârşitul omenirii. Şi-a imaginat însă de nenumărate ori sfârşitul lumii ei – deloc blând. L-a şi trăit uneori – deloc demn. S-a încadrat deseori în sfera patologiilor grave. Le poţi zări în emoţia din priviri când o întrebi cum stă cu exerciţiile pentru marea fericire, ce-i fac marile aşteptări nebune aşezate sub umbra marilor tristeţi, ce-i fac zvâcnirile cauzate de incertitudinile lumii acesteia, ce-i fac grijile şi neliniştile, atunci când se gândeşte că oricând ea nu-şi mai poate controla singură viaţa, că poate deveni într-o zi şomeră, infimă, incapabilă de a-şi plăti dările, ratele, păcatele, nesiguranţele păguboase, neîncrederile şi nefericirile. O poţi zări atunci când o găseşti privindu-şi propriul suflet, cum caută să-şi împace propriile vinovăţii, cum îşi rânduieşte gândurile curate şi iertătoare către sufletele ei dragi, cum îşi caută propriile iertări întru eternitate. O poţi zări cum îşi amână fericirea, întâlnirile cu oamenii ei de suflet, cum vrea să-şi convingă ziua de mâine că va fi mai bună decât cea de astăzi, de ieri, aducătoare de şansă şi noroc.
Toate popasurile noastre zadarnice, toate fericirile defecte, cu săli imense de aşteptare, reci şi neprimitoare, nu sunt definitorii. Toată fericirea supremă, desăvârşită, nedefinită poate nu-şi va găsi niciodată loc în viaţă noastră, dar suntem datori să fim casă şi adăpost, să fim speranţă, nădejde, răbdare propriului suflet. Până ce marile schimbări în atmosfera sufletului, în marea casă a destinului vor veni către noi, fireşti, spăsite, trebuie să căutăm sensuri frumoase ale vieţii noastre, să strigăm delicat, cu o intensitate moderată, după marea dragoste, iar ea să se aşeze în inimile noastre curate, aerisite şi luminoase, să-i fim loc de odihnă şi echilibru. Până ce marea prietenie, iubirea de-a întregul, casa mult dorită, jobul mult visat, ne vor bate la uşa sufletului şi a destinului, suntem datori să ne privim trenul vieţii ca un aliat, dispus să-şi aşteapte pasagerii, să le îngăduie întârzierea, să-şi schimbe ceasurile, să-şi schimbe traseele, să înţelegă că noi toţi, cei de aici, tânjim după ceva, după locuri unde se împart bucurii şi tristeţi, sincerităţi şi basme.
După ce fericirea şi-a găsit tihna, suntem datori în continuare să o scriem, descriem, împărtăşim cu drag şi maturitate. Până atunci zâmbim şi râdem zgomotos, ne îmbrăcăm frumos sufletul şi trupul, îmbrăţişăm cu drag şi dor, facem rate la bănci, pulsăm în acelaşi ritm, vibrăm, ne ţinem de mână, ne aşteptăm, admirăm copilul şi soţia bărbatului demult iubit, maşina celui care cândva ne-a privit în ochi şi ne-a luat seninătatea, casa celui care acum ne priveşte indiferent şi rece, jobul celui crede că maşina şi casa îi sunt suficiente pentru o viaţă perfectă.
Guest post by Alexandra Ignat
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
