Și pe mine mă uimesc violența și ignoranța comentariilor la acest articol. Mie nu mi se pare că este vorba de spălat rufe în public și nici de jignirea părinților, este doar o realitate povestită așa cum a simțit omul. Eu mă regăsesc în aceste rânduri care descriu relația cu părinții, în special cu maică-mea. Chiar zilele trecute am avut o discuție cu ea despre viitorul meu divorț și, deși nu are o problemă că divorțez (și ea a divorțat, la rândul ei), la orice îi spuneam avea ceva de replicat, în special că eu sunt de vină pentru toate. Iar veșnica și marea ei problemă este că eu muncesc de acasă. Pentru ea nu contează că eu câștig cât alții sau mai mult, lucrând de acasă, făcând ce îmi place și neavând program fix. Nu, pentru ea sunt doar o leneșă care nu vrea să se ducă la muncă. Să nu mai spun că orice vrem să construim (eu și sora mea) și îi spunem și ei, răspunsul ei este: „A, nu o să faci nimic. O să vezi tu că nu reușești. Mai bine stai în banca ta!”.
Până și o nenorocită de nuntă care iese bine pentru toți, la mine a fost un dezastru cu plânsete multe, care l-a făcut pe soțul meu, un optimist convins și un mare iubitor de oameni, să spună: „Numai maică-ta cu gura ei spurcată e de vină!” (asta pentru că, nu știu de ce, dar a spus întruna că nu va veni nimeni la nuntă și cam așa a fost – iar noi suntem ăia cu zeci de prieteni și cel mai iubit cuplu 🙂 ). Și astea sunt doar așa, nimicuri. Să vorbesc despre cum m-a dat afară din casă doar pentru că nu munceam ce și cum voia ea? Și am întrebat-o: „Dar ce treabă ai tu cum fac eu banii? Dacă eu fac asta din pasiune și câștig și bani, ce problemă ai tu?” Răspunsul a fost, în lipsă de alte argumente: „Așa vreau eu să pleci, că nu te suport și nu te-am suportat niciodată!” Acum îmi scoate ochii că nu accept bani de la ea, chiar dacă n-am nevoie. Pe la 20 de ani mi-a zis să mă descurc singură, de ce să mă ajute, ce, pe ea a ajutat-o cineva? Și, ironic, da, a ajutat-o bunicul meu cu absolut tot ce a vrut să facă. I-a făcut nuntă, i-a luat mașină, i-a făcut casă și i-a mobilat-o. Acum mă amuz, amintindu-mi toate astea, atunci am suferit enorm.
Am fost ani de zile sac de box (e doar o metaforă) pentru părinții mei. Un tată aproape de geniu, pe care l-am idolatrizat, dar care și-a băut mințile și o mamă care nu l-a înțeles niciodată și și-a aruncat frustrările asupra mea, în special, pentru că semănam cu el. Am avut o copilărie normală, cu bune și rele, dar adolescența a fost din filmele de groază. Și da, toate astea m-au făcut să mă întreb de ce facem copii: doar pentru a avea pe cine să ne vărsăm nervii, pe cine să punem să facă ce n-am fost noi în stare, cui să scoatem ochii mereu? Și da, am învățat pe pielea mea că respectul se câștigă, nu vine cu viața ce ți-a fost dată.
Eu mereu am spus: nu am cerut să mă nasc, dacă ți-ai dorit să mă faci, atunci respectă-mă! Nu cere respect, dacă tu nu mă respecți! Pentru mine este valabil în orice relație și, mai ales, în cea părinte-copil. Oamenii s-au obișnuit să ceară copiilor lor respect, dar fără să îl ofere ei înainte. Uitați mereu, dragilor, că trebuie să respectați ceea ce faceți. Și voi ați făcut copilul, nu invers, voi trebuie să înțelegeți copilul, nu invers. Am avut perioade când i-am urât pe ai mei pentru toată suferința provocată, dar, în timp, am iertat. Deși taică-miu a murit acum 3 ani, nici până azi nu am putut să vărs o lacrimă, iar eu sunt o persoană care plânge din orice. Iar pe maică-mea am iertat-o pentru că nu sunt o persoană ranchiunoasă și pentru că am ales să văd și părțile ei bune, dar asta nu înseamnă că nu sunt conștientă de tot. Încă învăț să am o relație cu ea și încerc să o țin la distanța potrivită.
Da, am învățat multe din relația cu părinții mei, dar nu și ei din relația cu mine. Da, am învățat să nu judec și să iert pentru a putea trăi liniștită și fericită. Am învățat să iau doar ceea ce am nevoie din relațiile cu ceilalți. Da, m-a distrus emoțional și, totodată, m-a întărit. Sincer, aș fi preferat să fie altfel, aș fi preferat să fiu iubită fără condiții, să fiu lăsată să fac ceea ce-mi place și să fiu încurajată. Cu siguranță, astăzi aș fi ajuns acolo unde, de fapt, și-ar fi dorit și maică-mea să mă vadă. Ironic, nu? Mă rog, asta a fost, așa, o altă părere.
Spuneți voi că dacă s-ar cere și varianta părinților, ar fi alta povestea. Da, e logic să fie așa. Dar care e adevărul? Adevărul nu este, de fapt, al fiecăruia? Este greu să fii corect când ești subiectiv, de aici vin, în general, problemele. Fiecare are motivele lui de a se purta într-un anume fel cu ceilalți și dacă nu e dispus să asculte și să înțeleagă și alte păreri, întotdeauna varianta lui va fi cea adevărată. Eu și sora mea încercăm de o viață să-i explicăm maică-mii că ce e bun pentru ea nu e neapărat bun și pentru noi. Nu, ea nu și nu!
Aa, să vă spun bomba de zilele trecute: „Păi, da (în traducere: așa-mi trebuie), nu tu ai spus mereu că tu te măriți doar din dragoste?” și răspunsul meu a fost: „Păi… și? Acum tot din dragoste divorțez!”, deși îmi stătea pe limbă să-i spun: „păi și era altfel dacă mă măritam dând cu banul, ca tine, pentru un buletin de București?”. Care a fost logica ei, mă doare mintea să încerc să înțeleg. Probabil doar pentru a-mi mai reproșa ceva.
Și, dragilor, ceea ce spun eu sau ce a descris autorul articolului sunt cazuri banale, des întâlnite, dar nespuse. Sunt și cazuri în care părinții sunt niște jeguri umane. Nu poți cere respect doar pentru că ai un copil, trebuie să îți câștigi denumirea de „părinte”. Realitatea este că relațiile cu părinții sunt poate cele mai toxice relații din viața unui om. Așa că nu mai fiți absurzi și atât de violenți în exprimare pentru nimic, că mi-e greu să cred că toți aveți o viață perfectă. Și dacă omul preferă să vorbească despre asta, în loc să reprime totul și să acumuleze frustrări, foarte bine! Ce, suna altfel dacă spunea că vorbește despre un prieten, nu? Oricum, nu ne-a explicat întreaga lui relație cu părinții, doar ne-a expus o părticică, așa că nu mai aruncați cu pietre și nu mai judecați! Că și adevărurile voastre ar cam fi date peste cap dacă am cere și părerea oamenilor din viața voastră.
Mă bucur pentru fericiții posesori ai unor părinți exemplar de minunați și vă felicit părinții! Ar trebui să învățați de la ei să fiți, la rândul vostru, înțelegători cu cei care nu au avut aceeași fericire.
Știu atâtea povești despre relațiile părinți-copii, încât aș putea scrie cărți întregi!
Comentariul Mirelei la articolul lui Andi Valchi “Dacă „mă-sa lui Ștefan cel Mare” nu vrea să-ți deschidă ușa castelului, atunci închiriază-ți o garsonieră!”.
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Învățătorii, timpul, barbaria și lucrurile de neacceptat
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
