Aveam 13-14 ani, eram cea mai înaltă din clasă și cea mai schiloadă din toată școală generală nr. 69, București. Dacă n-aș fi fost comandanta de unitate, sunt ferm convinsă că n-aș fi fost scutită de cele mai proaste glume pe adresa mea. Dar eram comandantă, tată! Și pe vremea aia circulă zvonul că doar copiii de securiști puțeau să obțină șnurul albastru. Așa că m-am scos.
Din păcate, persoanelor care așteptau să se dea carne sau ouă la Gostatul din cartierul nostru li se fâlfâia de șnurul meu și văzând că n-aveam mușchi să mă lupt cu ei, când se împingeau ca vitele să apuce o gheară sau un gât de pui, am dezvoltat instantaneu simțul comic. Îi făceam să râdă, nu știu cum reușeam, dar cu o parodie pe de-o parte și o poveste inventată pe loc, pe de alta… câte un ou și o pipotă reușeam să obțin, câteodată, și fără să dau din coate.
Se numea Mihai și era frumos că Robert Redfort, deși n-avea nici o legătură cu fizionomia lui și nici măcar nu știam cine e Robert Redfort, pe vremea aceea. Juca ping-pong în parcul Voinicelu, sector 3, era seară, trebuia să mă întorc acasă, dar nu te pui cu dracii din capul meu, mă rog, cu fluturii. M-am uitat la el, pentru o secundă, și am rămas brusc înțepenită ca un câine de vânătoare când vede un fazan, preț de un sfert de oră, dacă nu mai mult… El avea vreo 20 de ani, așa că nici cu ceafa nu se uita la mine, iar eu mi-am blestemat pentru a sută oară metabolismul, sau foamea, și cele două bețe înfipte în c*r , aparat de mers pe drum, pe care le dețineam.
L-am imitat pe Dan Bittman, și l-am bătut la ping-pong de i-a sunat apa în cap, câteva minute mai târziu. A două zi l-am umilit la baschet, tot în parcul Voinicelu’ și i-am imitat-o pe Aura Urziceanu. Iar el râdea, râdea, râdea… așa că ne-am căsătorit după foarte puțin timp, m-a cerut în genunchi, mama mi-a dat permisiunea doar când l-a văzut, până și bunica aia a mea care nu râdea niciodată, că era prea ocupată să vorbească cu morții, i-a surâs cu drag, și am avut trei copii, două fete blonde ca el, și un băiat brunet că mine. Toate astea în capul meu, bineînțeles.
În realitate, Mihai se îndrăgostise de fătuca cea mai frumoasă din cartierul meu, și ea de el, deasemenea. Cât am plâns doar eu știu și oglinda din baie, că pe pernă era imposibil să mă zvârcolesc de durere, dormeam cu bunica, am înțeles că vorbea cu morții, dar vorbea și cu noi, ăștia în viață.
“Ce-ai de nu dormi?”, “De ce fixezi tavanul?”, “De ce te zvârcolești?”, “Ti-ai făcut lecțiile?”, “Să nu mă faci de râs, că ești comandantă de unitate și ai o responsabilitate pe spinare, tu tre’ să fii un exemplu pentru ceilalți și dormi o dată, nu te mai holba în halul ăsta la pereți, închide ochii, ce-ai?”
Între timp, trecusem în clasă a VIII a. Aveam un nou coleg de clasă, i se zicea Repetentul pentru că era repetent de vreo trei ani. Avea o față de până și profesorii nu dormeau noaptea din cauza lui, de teamă. Vorbea puțin, foarte puțin. Și cu toate acestea tuturor le era frică de el.
Eu, în schimb, îi plasam fițuici la fiecare teză sau extemporal. Nu mă teroriza deloc. Mi-era milă. Foarte milă de el. Era clar și limpede ca un gin tonic că era bătut zilnic de părinții lui judecând după vânătăile cu care se prezenta la cursuri până și pe față.
S-a speriat când i-am dat prima fițuică, s-a uitat la mine cum se uita școala la el când îi pășea pragul.
M-a întrebat: “De ce?”
“Unde-s doi, puterea crește, și dușmanul nu sporește”, i-am răspuns pe loc.
“Cum ai zis? Fă, nu te înțeleg”, a insistat.
“Pentru gloria partidului și înflorirea României Socialiste, pentru cauza partidului, tot înainte, Repetentule!!” , i-am lătrat în șoaptă și i-am plasat fițuica în palmă cum plasează un italian gramul de cocaină pe șestache prietenului , chiar în față carabinierilor.
Tind să cred că el a fost cel care a permis subsemnatei să circule la două noaptea în cartierul nostru, câțiva ani mai târziu, fără să pună nimeni vreodată mâna pe mine. Sunt sigură că el mi-a găsit BMW-ul 730 câștigat la ruletă și furat câteva luni mai târziu de niște țigani, și pot să-mi pun gâtul pe șina de tramvai că scumpele mele nepoate, frumoase de înțepenești, se joacă, se plimbă și se întorc acasă la ce oră vor, în același cartier, fiindcă Repetentul a dat dispoziție să nu fie atinse nici cu o floare sau au belit-o, că să mă exprim ca el!
Tot el l-a bătut pe Mihai, însă. Într-o după-masă caldă de toamnă, când eu, între un meci de baschet și altul, o imitam pe Tamara Buciuceanu, sperând că se va prinde la un moment dat că eu sunt femeia visurilor lui, nu prăjina aia cu ochii cei mai frumoși de pe planetă și pieptul alla Sophia Loren.
A intrat Repetentul pe teren, și mi-a zis să mă car. I-am zis: “Ntz!”. “Cum vrei”, mi-a răspuns.
Și a început să-l bată pe Mihai. Nu s-a oprit până nu i-a fracturat brațele, repetându-i: “Să dea dracu’ să mai pui piciorul în cartierul meu!” Habar n-aveam, până în acel moment, care este coloana muzicală a unor brațe fracturate și urletul unei persoane pe jumătate băiat, pe jumătate bărbat…
Mă uitam la el și plângeam că o vițică. În sfârșit. În sfârșit, plângeam în hohote. Doar câteva zile mai înainte, Mihai mă trăsese de mâneca deoparte și mă întrebase: “De ce ai fața asta de animal înjunghiat, Alina?” Copilă cum eram, i-am răspuns din instinct “Animală e mă-ta. Eu te iubesc!”, fixând peretele de lângă noi. I-a luat vreo 20 de minute să-mi explice că el râdea la glumele mele, dar n-avea cum să mă iubească, căci nici ciclul nu-mi venise încă, eu convinsă că ciclul ar însemna un soi de păr la subraț. Așa că i-am răspuns isterică: “Ba da! Am și eu ciclu. Mic, dar ciclu, Mihai!” M-a implorat să înțeleg că el nu se poate îndrăgosti de o fetiță și să mă întorc să joc baschet… A fost prima oară când am jucat teatru în viața mea, de frică să nu-l pierd. “Mda, ce să zic, de parcă baschetul era problema, hai la baschet”, sau ceva de genul asta.
Ani de zile am continuat să-l mai iubesc și să-l aștept. Robert Redfort, ce dracu’.
L-am mai revăzut pe Repetent din întâmplare după vreo 20 de ani. Mi-a zis: “Am auzit că trăiești în Italia și că ai o fetiță. Și eu am doi copii, ce-mi zici de ea?” “Măh… ultima oară când am văzut-o respira, încă”, i-am răspuns și am plecat mai departe. Ochii lui, nici în ziua aceea, nu-mi inspirau frică. Dar nici milă. Ci silă.
L-am văzut și pe Mihai. Eu nu l-aș fi recunoscut. Prietena mea m-a tras de mâneca, acum vreo 6-7 ani, și m-a întrebat: “Ăla nu e Mihai??” . “What?” “Uita-te la omul ăla, e Mihai!”. “Fugi de aici!” . “E Mihaaaai! Nu pot să cred!” M-am uitat mai atent și avea dreptate. El era. Vindea mărtișoare la o tarabă în piața Dorobanți. M-am apropiat de el, timidă, îmi tremurau genunchii de emoție, și m-am prefăcut că vreau să cumpăr ceva. Nu-mi plăcea nimic de pe taraba lui. Și nici de el. Orice ar fi fost posibil în viața asta, mai puțin să mă îndrăgostesc de omul ăla. I-am cerut un mărțișor la întâmplare. Am scos bănuții din portofel. Eram curioasă ce-ar fi zis când s-ar fi uitat în ochii mei mari și verzi.
Dar nici el nu m-a recunoscut…
Citiţi şi
Îl aștept pe Moș Crăciun. Ca în fiecare an din ultimii treizeci
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
