Te pedepsești încontinuu, interzicându-ți să trăiești, interzicând monstrului pe care-l vezi în tine, în oglindă, să iubească, să primească, să existe și să te transforme-n înger.
Te pedepsești curățând podeaua în genunchi, deși s-au inventat atâtea modele de mop.
Te pedepsești muncindu-ți mâinile, îți crapă pielea, nu-ți mai stă oja și nu mai dovedești să le ascunzi atunci când te îmbraci în cine ești ca să-ți joi rolul social, rol pe care ți-l urăști. Ba nu, ca uneori ți-l iubești, și-ai vrea să nu se mai termine petrecerea, evenimentul, ți-e teamă să te-ntorci acasă, ți-e teamă de ce te-așteaptă dincolo de perdeaua pe care o privești scuturată de vânt, din stradă, neîndrăznind să urci și să-ți ghicești prezentul. Fiindcă știi că a doua zi te vei pedepsi din nou. Te vei pedepsi pentru îndrăzneala de a-ți purta pașii fie și numai nicăieri, să-ți vopsești unghiile și să-ți coafezi părul, să te-amuzi, să flirtezi și să bei paharul ăla de șampanie.
Te pedepsești muncindu-ți mușchii, vrei să te iubești, vrei să te iubească, cobori optimist de pe banda de alergare. Cobori doar ca să urci la loc pe podiumul de unde vrei să-ți atârni, odată cu ultima medalie, niște iubiri care ți s-au vaporizat între degete cât timp erai acolo, în sala de antrenament.
Te pedepsești cultivându-ți zi de zi obsesia, iar nu talentul. Deranjând și așezând la nesfârșit același raft cu căni, aceleași rochii pe care doar le-mbraci pe umerașe, neîndrăznind să ți le rulezi pe trupul păcătos.
Te pedepsești prosternându-te dar nu Lui, nu, și nu știi cui!
Te pedepsești sperând că te vei curăța de vini, te cureți însă doar de sentimente. Te golești, te acrești, te frângi în bucăți și te așezi în cutii pe care le trimiți departe, cadou, altora, să te cunoască, să te guste, să te accepte, tu nu te-ai acceptat.
Te pedepsești fiindcă nu știi altfel decât autoflagelarea, crucificarea fiecărei senzații, a fiecărui sentiment. Sperând că așa vei putea ucide fiecare vorbă , fiecare surâs, fiecare strângere de mână pe care ai putea s-o primești. Și atunci n-ar mai rămâne nimic de salvat.
Te pedepsești fiindcă nu îți recunoști valoarea, și te-au mințit că îți e stinsă flacăra din ochi. Te-au mințit! Te pedepsești să-i lași să plece, pe toți acei pe care i-ai dorit, cândva, să vină. Te pedepsești ca să renaști din cenușa propriilor greșeli, păcate și refuzuri, și-ți spui că e mai demn să-ntorci obrazul!
Guest post by Anonim
Citiţi şi
Despre idolatrie și alte rătăciri
Acolo unde este o rochie, este și o femeie. Dacă nu există femeia, nu există nici rochia!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
