Prima beție cruntă din viața mea s-a petrecut la aniversarea de treizeci de ani a unei prietene. Mă așteptase până noaptea târziu, să ciocnim împreună un pahar de șampanie. Care s-a transformat în două. În trei. Toată sticla și ce-am mai găsit ulterior prin cămară.
Cu fiecare dușcă ea era tot mai convinsă că viața i se va curma începând cu zorii zilei “treizeci plus una”. Eu, mai tânără cu câteva primăveri, doar îi țineam isonul. Ne-am despărțit pe multe cărări cu promisiunea că următoarea mahmureală ne-o vom petrece când voi fi ajuns și eu în pragul fatal.
De împlinit treizeci de ani, firește, am împlinit, ca toată lumea, în curgerea firească a timpului. Ba chiar cu o petrecere surpriză, alcoolizată suficient. Fără crize existențiale, însă. Fără niciun sentiment de “gata, până-aici mi-a fost!”
Singurul semn de așa zisă bătrânețe este că trebuie să stau un pic să socotesc atunci când sunt întrebată vârsta. Mă ajută că m-am născut într-un an rotund.
Nu pot să spun că aș fi trăit vreo dramă nici în adolescență. N-am simțit niciodată nevoia să bravez, să șochez, să mă răzvrătesc. Am știut și când m-am simțit mai ciudat că va trece și m-am lipsit de mine, cea care nu prea se mai potrivea cu contextul, lăsând-o în urmă. Norocul meu că nu-s o persoană ordonată, tipicară, una care să aibă un dressing pus la punct, unde fiecare ținută să fie frumos așezată pe un umeraș special. M-am lepădat de vârste, ca de haine, din mers: ici 13, colo 20, mai la vale 30, 40 și povestea continuă.
Dacă e să mă iau după ce spun psihologii, sunt în faza de negare. A nu admite că te îndrepți direct cu oiștea de criză în gardul vârstei de mijloc, nu-i deloc cum ar trebui să fie. Te pasc depresii și dezechilibre care ți-ar putea dăuna grav.
Dar, ce să fac, dacă simptomele la ale căror semne ar trebui să-mi ascut eu atenția, le-am avut de când mă știu, unul câte unul, pe rând sau toate deodată?
Nu-mi amintesc vreo perioadă, vreo etapă din viața mea în care să nu fi fost:
– sensibilă, irascibilă, negativistă;
– aeriană, zăpăcită, cu mintea în crăci;
– uituca și împrăștiată;
– cu dispoziții schimbătoare, gen sindromul Turandot: acum râde, acum plânge, n-are poftă de mâncare, pulsul grăbit, nasul răcit, gândul mâhnit;
– într-un continuu dezacord cu propria mea înfățișare;
– veșnic nemulțumită de mine, de cei din jur, de timpul pierdut, de oportunitățile ratate;
– melancolică și nostalgică;
– victimă a fobiei de singurătate, de întuneric, de moarte (a celor apropiați, mai mult decât a mea).
Dacă toate astea pot fi considerate semne prevestitoare, cu excepția zilei în care m-am născut și a celei în care îmi voi da obștescul sfârșit, tot ceea ce s-a scris și se va mai înscrie între aceste două paranteze, viața mea adică, a fost este și va fi o perpetuă criză a vârstei de mijloc.
Nu-mi rămâne decât să o neg.
Nu-mi fac deloc iluzii că, închizându-le ușa în nas, depresia, bătrânețea și/sau boala vor înțelege aluzia și vor sta deoparte.
Dar nici nu m-aș îmbăta programat la schimbarea prefixului, oricare ar fi el. Fiindcă prefer să-mi păstrez mintea limpede și ocupată.
Trăind prea mult prin alții și prea puțin prin noi însene, ne asigurăm de-o criză middle age pe cinste. Atunci când motorul oricărei inițiative este satisfacerea nevoilor sau răsfățul altora, oricât de mult ne-am amăgi cu sentimentul datoriei împlinite, de ales ne vom alege doar cu o oboseală cronică.
Și-atunci? Nu există țară pentru bătrâni?
Există. Dar e aceeași ca și pentru copii, pentru adolescenți, pentru tineri. La fel de vie, de surprinzătoare, de frumoasă. E dincolo de ziduri, de uși, de ferestre. De oglinzile în care ne numărăm firele de păr albite și ridurile.
Ceva îmi spune mie că, dacă n-ai știut ce face cu niciuna din vârstele tale, nici cu prima, nici cu-a doua, n-ai să te pricepi mai bine nici cu-a treia. Diferența, că asta-i ultima, de-aici și frica.
Una dintre cele mai rezonabile abordări ale crizei maturității emergente (sintagma îi aparține) am întâlnit-o la Vivien Diller, psiholog-terapeut, fostă dansatoare profesionistă și model. Diller spune că s-a confruntat cu teama de bătrânețe pe când avea doar 21 de ani. A fost acel moment de răscruce în care realizezi că nu vei putea face și la 30, la 40, aceleași lucruri și cu același succes, ca în prima tinerețe. Că trebuie să-ți reconsideri viața prin prisma unor realizări durabile.
Vivian este și la 58 de ani o femeie frumoasă, fără să fi apelat la cuțit. Frumoasă, evident, pentru vârsta ei și nu raportat la frumusețea intens tabloidizată a junelor de 20-25.
Ce ne învață ea?
Că este greșit să privim îmbătrânirea ca pe un fenomen care trebuie cu orice preț stopat, indiferent cât de mult ne-am dori să rămânem veșnic tinere. Aparent tinere, fiindcă de multe ori nu ne concentrăm pe îmbătrânirea în spirit, cât pe aspectul nostru exterior. Ne renovăm “fațadele” exact așa cum ne renovăm locuințele.
Asociem frumusețea cu tinerețea, deși multe persoane în vârstă păstrează cel puțin un atribut al frumuseții, neschimbat, pe toată perioada vieții: ar putea fi privirea, zâmbetul. Acest amănunt ar trebui să ne sară primul în ochi, pe el ar trebui să ne concentrăm, de la el ar fi cel mai indicat să pornim atunci când ne scanam imaginea în ape tulburi.
Vizitele la dermatolog, la cabinetele de cosmetică, la medic, în general, pentru monitorizarea stării de sănătate și menținerea unui aspect tonic sunt foarte importante. Dar ceea ce poți face cu adevărat pentru tine și în care merită să investești timp, atenție și, de ce nu, și bani este, spune Diller, să te menții activă, să îți găsești ocupații care să te pasioneze, să te absoarbă, să te scoată din rutină.
Să nu ne mințim că ceea ce ne deranjează și ne deprimă este că nu mai arătăm ca la 20 de ani, când de fapt ne temem de ceea ce ne-ar putea aduce această schimbare: respingerea celor din jur. Pierderea locului de muncă și imposibilitatea de a mai găsi unul. Poate pierderea partenerului de viață, sedus de o pereche de picioare mai suple și de o pereche de sâni mai fermi. Sau pierderea stabilității financiare? Să ne concentrăm pe ceea ce avem de făcut în următorii, nu 20, ci 40 de ani. E timpul să devenim responsabile. Uh, ce deprimant, într-adevăr,sună asta!
Și dacă tot ni se pare că cel mai important este să arătăm ca divele dâmbovițene, care n-ar recunoaște nici picate cu ceară de Monaco că și-ar fi făcut vreo operație estetică, măcar să nu fim atât de aspre cu noi: rescrieți dialogul interior ca și cum te-ai adresa unui prieten. Doar lui n-ai să-i spui niciodată: “Pfui, ce te-ai mai îngrășat! Arăți că un porc!”
Un exercițiu util și chiar amuzant ar fi să te imaginezi peste câteva decenii, la aniversarea unei vârste matusalemic de rotunde, privindu-te în albumul de familie cum arătai în anii tăi de-acum. Wow! Așa-i că nu erai rău deloc?
Dacă pentru a ne accepta vârsta de mijloc trebuie neapărat să facem un parastas (unul atipic, cu lăutari și ghiurghiuliu) atunci măcar să ne putem recita începând de a doua zi noua mantră, în fiecare dimineață la trezire și în fiecare seară înainte de culcare: “Sunt frumoasă, nu pentru că port un anume tip de machiaj ori pentru că mi-am injectat o cisternă de botox, ci pentru că îmi place cu adevărat viața mea!”
Pe Marilena o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Cum să-ți păstrezi tinerețea fără să-ți pierzi identitatea – Mâini de artist, cu precizie de chirurg
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
