Sau poate că… DA?
Eu am o slabă ținere de minte și asta nu îmi permite să am prea multe principii în viață pentru că, pur și simplu, le uit. Dar cele pe care le am, puține așa cum sunt ele, le respect cu sfințenie. Iar să nu mă culc cu nevasta altuia este unul dintre ele.
Vreau să spun, a fost.
Cred că am avut dintotdeauna un exces de empatie și compasiune pentru alții. De exemplu, atunci când am văzut prima dată Romeo și Julieta, copil fiind, m-am îmbolnăvit de tristețe. Am plâns o săptămână și multă vreme nici nu am mai alergat peste bănci prin clasă și nici nu am mai tras vreo colegă de păr. Mama a crezut că făcusem conjunctivită și îmi punea în ochi niște picături, dar eu seara, în pat, după ce stingeam lumina, plângeam în hohote și, văzând-o pe Julieta murind pe tavan iar și iar, mă rugam neîncetat să facă ăștia filmul din nou. Să rupă adică filmul pe care îl văzusem și să facă naibii altul în care lumea să fie fericită. Nu știu cine era Shakespeare ăsta, dar mi-a făcut o impresie foarte proastă și dacă l-aș fi prins atunci, i-aș fi spus că e un bou și să se ducă naibii în Anglia lui și să o lase în pace pe Julieta. Și pe Romeo.
Aveam adică puterea asta de a mă pune în locul altuia și de a simți în sufletul meu de copil exact ceea ce simțea celălalt. Și bucuria, și tristețea și extazul și disperarea la fel. Iar când în una din zile, câțiva ani mai târziu, a trecut pe stradă un cortegiu funerar cu un sicriu deschis în care stătea cu mâinile pe piept un nene cuminte care se spânzurase în sufragerie pentru că în dormitor îl înșela nevasta cu un coleg de serviciu, mi s-a făcut așa o milă de el, încât era cât p-aci să mă urc în camionul care îl transporta și să mă întind în locul lui în sicriu doar ca să îl văd plimbându-se din nou fericit la braț cu soția lui iubită pe corso. Vreau adică să spun că i-am simțit atât de intim durerea și suferința care îl făcuseră să își pună ștreangul de gât încât, acolo pe trotuar, m-am simțit brusc foarte vinovat doar pentru faptul că eu însumi eram bărbat.
Și în clipa aceea mi-am jurat că eu nu am să mă ating niciodată în viață de femeia altuia.
Niciodată!
Și m-am ținut de jurământul acesta.
Numai că, după cum oricine își poate da cu ușurință seama, un jurământ ca ăsta are un viciu de conținut care, mai devreme sau mai târziu, îl auto invalidează.
Adică, tânăr fiind, nu ți-e deloc greu să te ții de el. Peste tot în jurul tău sunt numai vrăbiuțe tinere, frumoase și nemăritate. E în regulă. Alegi sau ești ales fără să îți faci nicio grijă. După ce trec anii însă și ai ajuns la o vârstă, observi cu surprindere că jurământul e mai greu de ținut pentru că toate femeile din jurul tău au devenit, între timp, măritate; dar asta nu înseamnă deloc că de acum tu nu te mai trezești în fiecare dimineață cu instrumentul de romantism la fel de țeapăn și pofticios. Sau că treci brusc pe bărbați sau pe transsexuali. Nu, tu vrei același lucru: dulceața unui chip și a unui trup de femeie. Și uite așa, fără nicio vină, înconjurat de femei măritate, dar cu instrumentul în perfectă stare de funcționare, ajungi să fii pasibil de sperjur.
Și, în cele din urmă, chiar să îl comiți.
Dar eu în povestirea asta sunt un personaj secundar.
Se întâmplă ca Dumnezeu, în nemărginita lui bunătate, să plămădească din când în când o femeie de ciocolată pe care o împachetează frumos într-o rochiță mulată pe fund și un decolteu amețitor și ți-o pune pe trotuar chiar pe acolo pe unde mergi tu. Sau, dacă ești cu adevărat un răsfățat, ți-o aduce la ușă, cu o gentuță galbenă pe umăr pe care o balansează încoace și încolo, ca să aibă ce face până îi deschizi. Niciodată nu am înțeles de ce sandalele cu toc pot accelera atât de rapid activitatea glandelor endocrine, dar chiar nu are rost să îmi bat capul cu asta. În fine, ca să nu mai lungesc vorba, întâlnirea cu femeia aceasta a fost atât de neobișnuită încât, privind-o retrospectiv, pare supranaturală. Nu ne văzusem niciodată până atunci, pe net nu schimbasem mai mult de cinci propoziții însă, chiar dacă asta poate părea o exagerare, adevărul gol goluț e că nu trecuseră nici minute după ce i-am deschis ușa, că eram deja lungiți împreună pe pernele moi ale canapelei mele din sufragerie. Și când ești lungit pe canapea alături de o femeie cu un cur de ciocolată și cu buze de zahăr candel, credeți-mă, devii dintr-o dată un om foarte ocupat.
Iar după ce ești foarte ocupat, trebuie să te și odihnești un pic. Îi văzusem de la bun început verigheta pe deget și recunosc că am simțit o strângere de inimă pentru că, brusc, m-au cuprins rămășițe a ceea ce fusese odată moralitatea mea impecabilă. Era cât pe aci, acolo, pe canapea, să devin, la nud, un cugetător care să citeze din părinții bisericii. Și probabil că cine știe ce prostie mi-ar fi ieșit pe gură dacă exact în momentul acela ea nu se ridica de lângă mine și nu cobora de pe canapea. Face un pas pe covorul moale spre oglinda de pe peretele, se întoarce cu fața spre mine, mă fixează cu privirea și zice:
– Dar pe asta o știi?
Și, brusc, începe să danseze de una singură. Am rămas cu gura căscată pentru că nu se bâțâia oricum, ci dădea din fund cu metodă, mișca umerii și să tremura din țâțe într-un ritm și într-un fel cum nu mai văzusem pe nimeni niciodată. M-am ridicat într-un cot pe canapea și mă uitam la ea cu totul prostit cum se mișca la fel ca în o mie și una de nopți. De fapt, nu făcea niciun pas, rămânea în același loc fix pe covor, numai trupul și-l unduia, umerii și-i înălța și îi cobora, șoldurile și le tremura și țâțele le ridica și le lăsa într-un dans din buric fermecător. Și în timpul ăsta se uita fix la mine și râdea. Femeia asta dulce ca un ecler cu cremă, care, fie vorba între noi, nu părea tocmai în toate mințile, dansa în livingul meu, din buric, pentru mine, râzând, de parcă ne cunoșteam de când lumea. M-a bufnit și pe mine râsul.
La un moment dat, încă dând din fundul ei frumos, mă întreabă:
– Baia unde o ai?
– Ce zici?
– Baia. Unde ai baia? repetă ea ca pentru un handicapat.
– Pe hol, la stânga, zic.
– Să știi că anul trecut am fost la dansuri orientale, mai zice ea tremurându-și încă țâțele tari din silicon sanitar. Iar anul acesta m-am înscris la Rumba și la Salsa.
Și zicând astea, dând în continuare din fund, alunecă încet, încet spre ușă, o deschide cu o mișcare care părea a face parte din dans și, încă murmurând melodia aceea sacadată pe care dansase, dispare pe hol. Și apoi aud deschizându-se și închizându-se ușa de la baie.
Dintr-un sentiment de complicitate tăcută cu toate porcăriile pe care le fac sau doar le imaginează oamenii, eu am încetat de mult să îi mai judec. Nicio desfrânare nu mi se pare prea mult, nicio pervertire nu mă mai impresionează altfel decât la modul de curiozitate distractiv-educativă. Niciun comportament, oricât ar fi el de exotic, câtă vreme rămâne în dormitorul personal, nu mă deranjează și nu mă face să emit vreo judecată morală. Eu știu că în fiecare om, ca într-un centru de reeducare pentru recalcitranți, trăiește închis un depravat desăvârșit căruia fiecare dintre noi îi dă drumul, atât cât îi este curajul, atunci când i se trezește pofta. Prin urmare, îmi place să cred despre mine că sunt un stricat modern, inofensiv, permisiv și tolerant, care nu deranjează pe nimeni și pe care nu îl mai deranjează nimic.
Doar că, una este ce crezi și alta este ce simți.
Ceva mă intriga și mă dezamăgea. Și știam foarte bine ce era: verigheta aia a ei.
Iar asta mi se trăgea de la Georgică și de la spânzuratul de pe stradă. Georgică era un inginer constructor dat în patima băuturii, care avea o femeie mică și frumoasă, cu un cur reușit și obraznic, a cărei față de fetiță nevinovată și al cărei suflet de artistă au adus în casa lor multă suferință. Era așa de feminină, emana un erotism involuntar atât de puternic, încât era imposibil să o vadă un bărbat și să nu și-o imagineze instantaneu jucându-se între picioarele lui. Și nu puțini fuseseră aceia care de la imaginație avuseseră norocul să treacă în real. Georgică se îmbăta, venea acasă seara târziu turbat de băutură și de suspiciuni și o bătea pe asta mică de o desfigura, iar apoi plângea zile întregi sub privirile speriate ale celor două fetițe pe care le aveau și își cerea iertare ca un milog disperat. Venea la mine acasă, desfăceam o bere, și îmi povestea pe îndelete ce povești auzise de la unul sau de la altul despre ce făcuse nevastă-sa pe care el, chiar așa dement cum părea, o iubea nebunește. Doamne, îmi era o milă cumplită de el. Îmi era o milă cumplită de ea. Îmi era o milă cumplită de fetițele alea mici care probabil că nu înțelegeau mare lucru din ce se petrecea. Și de fiecare dată când se întâmpla asta, uitându-mă la el cum bea și bocea, eu îmi aminteam de fața mortului din camion care pleca vânăt spre eternitate. Și mi se frângea inima de suferința asta care îl otrăvea din cauza nevesti-sii, iar durerea asta sălbatică a lui îmi aducea aminte de jurământul meu făcut pe stradă, lângă mort. Și mă întărea și mai mult în el.
– De fapt, cel mai mult aș fi vrut să fac un curs de tango, dar m-am trezit prea târziu și nu mai erau locuri, zice ea revenind de la baie înfășurată într-un prosop alb și zâmbind fericită. Iar zâmbetul ei sincer și copilăresc lumina sufrageria și încărca aerul cu particule de bună dispoziție.
– Dar nu-i nimic că mă înscriu în seria de la anul, continuă ea. Și zâmbește iar, mulțumită de înscrierea la cursul de tango.
Nu putea să aibă mai mult de treizecișicinci de ani. Era un pic plinuță, dar lucru cel mai important pe care l-am descoperit de-a lungul anilor despre trupul omenesc e că nu dimensiunile lui contează, ci proporțiile. Iar ale ei erau perfecte, cu contururi curbe date de carnea ei tare. Se lungește iar lângă mine și, făcând asta, prosopul i se desface, iar trupurile ni se ating din nou. Are în ea o fierbințeală care, când ni se ating coapsele, mi se transmite instantaneu și îmi accelerează masculinitatea într-un mod imparabil. O ating cu mâna, o mângâi pe umeri, pe spate, ajung cu mâinile pe fesele ei rotunde și tari. Ea se uită în ochii mei, zâmbește puțin dintr-un colț al gurii și își duce la rândul ei palma, atingându-mă lin, pe abdomenul meu, ezitant, până pe bărbăția mea pe care o cuprinde în mâna ei mică și începe să o mângâie în sus și în jos. Ne apropiem, o trag înspre mine, o strâng, ea geme încet, sânii ei mi se turtesc pe piept. Sunt cu mâinile pe bucile ei rotunde și o doresc foarte tare. Vreau să o întorc ca să îi simt bucile lipite de vintrele mele.
– Întoarce-te, îi șoptesc.
Dar ea nici nu răspunde și nici nu schițează vreun gest cum că m-ar fi auzit.
– Întoarce-te cu spatele, îi șoptesc din nou.
Numai că ea, în loc să se întoarcă, mă sărută dintr-o dată de parcă ar fi vrut să îmi închidă gura ca să nu mai pot să spun nimic și îmi aspiră cuvintele.
– Întoarce-te, te rog, îi spun din nou, când mă eliberez din sărutul ei. Vreau să te penetrez pe la spate.
– Nu, zice ea încet.
Sunt un pic surprins.
– Nu îți place pe la spate? o întreb.
– Ba da, zice ea încet.
– Păi, și atunci?!
Ea nu zice nimic, doar gângurește ca o fetiță alintată căreia nu îi convine ceva. În cele din urmă, se uită drept în ochii mei, zâmbește și zice încet:
– Păi, nu vreau să îmi vezi cicatricile.
– Ce cicatrici? întreb.
– Ei, am eu niște cicatrici, zice ea zâmbind.
Și cu un mic efort, dar și cu un ajutor subtil din partea ei, o întorc cu spatele și o așez pe canapea în patru labe.
La mine gnoseologia a fost mereu la concurență cu orgasmul. Adică, pe cât de mult mi-a plăcut să iubesc o femeie, pe atât de mare mi-a fost curiozitatea și dorința de a afla lucruri noi. Așa că, în timp ce o țin de buci și îmi orientez corect vectorul de romantism, nu mă pot opri să mă uit să văd despre ce cicatrici era vorba. Eiii! Cicatrici, my ass! Femeile sunt tare cochete. Sunt în stare să se vaiete zile întregi pentru o zgârietură pe fund sau pentru o ciupitură de țânțar pe obraz care le strică simetria. Și spun asta pentru că, deși m-am uitat cu atenție, nu am văzut pe tot spatele ei decât două liniuțe mici de vreo doi trei centimetri care erau de mult vindecate și se pierdeau în culoare generală a corpului.
– Taci măi din gură cu prostiile, zic.
Și mi-am văzut de treabă.
De fapt, mai corect ar fi să spun că ea a început să se ocupe de treabă. Pentru că femeia aceasta lucra într-o multinațională pe un post important și nu făcea lucrurile deloc la întâmplare. Era organizată și avea metodă. Vreau să spun că își proiecta adică orgasmele în avans printr-o secvențialitate lucidă și clară pe care mi-o aplica mie sucindu-mă și învârtindu-mă în toate pozițiile care îi conveneau ei. Eu eram cu instrumentul, ea era cu organizarea din jurul lui. Eu eram cu erecția, ea era cu mișcarea necesară transformării ei în gâfâieli și scâncete. Și pentru că făceam o echipă atât de bună împreună, iar eu, dintr-un cavalerism caduc, nu îmi permit să termin înainte ca femeia să termine de câteva ori, am avut împreună de lucru, la fel ca în basmele românești. Zi de vară până-n seară. Ne-am iubit îndelung și variat, vocal și cu bucurie. Nici nu mi-am dat seama când a trecut timpul.
Numai că timpul trece, indiferent dacă tu îți dai seama de asta sau nu. Așa că, la un moment dat, după ce vine iar de la baie cu prosopul înnodat deasupra sânilor și cu zâmbetul ăla pe care nu puteai să i-l iei de pe față decât dacă îi tăiai buzele, dă puțin din cur alintată și zice:
– Trebuie să plec. I-am promis fiică-mi că ajung în seara asta pe la ea. Nu vreau să o dezamăgesc.
M-am ridicat fără să pun întrebări. Să te bagi în viața cuiva mai mult decât te invită el îmi pare un fel de contravenție și de aceea am evitat în viață să pun întrebări despre familie. Fiecare om are un teritoriu imaginar în jurul lui în care vrea să fie lăsat în pace.
– Păi, atunci mergi, nu o dezamăgi pe aia mică.
Dezamăgirile unui copil sunt infinit mai dureroase decât ale noastre. În fiecare an tata îmi promitea că o să îmi ia bicicletă dacă o să iau premiul întâi și am rămas toată copilăria numai cu premiile și cu obrajii uzi de lacrimi.
– E la bunici, la țară, știi, zice ea. La ai mei.
– E în vacanță?
– Da, zice ea. În vacanță. A trecut a treia.
Și începe să se îmbrace.
Pentru că o femeie trebuie lăsată singură când se îmbracă, m-am ridicat de pe canapea și m-am dus și eu la baie. Am intrat sub duș, am dat drumul la apa rece și am stat așa câteva minute bune, nemișcat ca un bolovan oarecare sub apă. Simțeam acum o slăbiciune în toți mușchii și o detensionare care mă readucea în cotidianul imediat. Tâmpită memorie am! Cum stăteam acolo, sub duș, dintr-o dată mi-a venit în minte fața spânzuratului vânăt. Și parcă l-am auzit și pe Georgică gâlgâind berea și bocind. Am ieșit de sub duș, m-am uitat în oglida de deasupra chiuvetei și nu mi-a plăcut de mine.
Deci era măritată și avea o fetiță de vreo opt, nouă ani. Și vreun fraier de soț căruia eu îi fu*eam nevasta. Iar dacă fraierul ăsta o iubea cum o iubea Georgică pe artista lui, îl și împingeam spre sinucidere.
Mă întorc în living. Își pusese deja pe ea rochița aceea sexi, mulată pe fund şi cu decolteu, iar acum își aranja părul în oglindă.
– Știi ce mi-ar plăcea? mă întreabă ea în timp ce își aranja unul din cercei care i se desfăcuse.
– Ce ți-ar plăcea, draga mea? o întreb curios de-a binelea.
– Să luăm împreună masa la un restaurant. Undeva în străinătate. Pe o terasă, undeva, pe o sâncă!
Am zâmbit. Săraca femeie, nu avea de unde să știe că eu sunt un tip extrem de generos, dar complet falit. Nu zic nimic. Zâmbesc așa, a prost, și mormăi ceva.
– Să te răpesc vreo câteva zile! zice ea pornită. Ce zici? Vrei? Hai! Vrei să te răpesc să mergem în Sicilia?
Era să mă bufnească râsul, gândindu-mă la biletele de avion și la prețul unei camere de hotel. Fac o socoteală pe care numai eu o cunosc și zic:
– În momentul acesta mi-aș permite să fiu răpit cam până la Pătârlagele și înapoi. Cu autobuzul! Și mi-ar rămâne și de doi mici cu muștar la o terasă.
Și am râs amândoi ca de o glumă bună. Apoi ea s-a uitat în poșetă după cheile mașinii, și-a pus sandalele care îi arcuiau atât de atrăgător gleznele, iar eu am condus-o până la ușă, și, pentru că între timp se dăduse cu ruj, am sărutat-o doar pe obraz. A ieșit, iar eu am petrecut-o cu privirea până a dispărut în jos pe scări, balansându-și pe umăr poșetuța galbenă ca o fetiță care tocmai pornea zglobie spre grădiniță.
Dacă povestea aceasta cu femeia născută cu buzele în formă de zâmbet, cu curul de ciocolată și căzută din cer la ușa apartamentului meu s-ar fi încheiat aici, ea tot ar fi rămas o poveste uimitoare și ieșită din comun; numai că viața știe să scrie povești pe lângă care scenariile de la Hollywood par niște cimilituri.
Ne întâlniserăm vineri. Acum era miercuri și conversam cu ea pe chat. Zice:
– Știi că sâmbătă e lună plină în Sicilia?
Mie mi se pare că sunt un tip bine informat, dar treaba asta cu luna plină în Sicilia m-a depășit complet.
– E lună plină în Sicilia?! întreb siderat.
– Da, îți închipui?
Nu, pe cuvânt că nu îmi închipuiam.
– De unde știi? o întreb eu, lipsit de logică.
– M-am uitat pe Google, zice ea. Exact în noaptea de sâmbătă spre duminică e lună plină. Îți dai seama?
Nu, nu îmi dădeam seama. Dar, în același timp, mi-o închipuiam dând din fund și tremurând din țâțe în lumina lunii și asta făcea din evenimentul acela astronomic o chestiune extrem de personală.
– Păi, și dacă e lună plină, ce? întreb.
Dar ea nu îmi răspunde la întrebare și zice:
– Să îmi dai, te rog, seria de buletin și CNP-ul.
Asta suna foarte ciudat.
– Păi, de ce să îți dau seria de buletin și CNP-ul?
– Am nevoie de ele pentru biletele de avion. La rezervarea online.
Biletele de avion?! Plecam eu undeva?!
– Ce bilete de avion? întreb.
– Pentru Sicilia. Vineri seara plecăm și ne întoarcem duminică noaptea. Am făcut deja rezervările la hotel, dar îmi trebuie CNP-ul tău pentru avion.
Zău, nu știu pe ce criterii fac ăștia de la multinaționale angajările, dar cu siguranță făcuseră o achiziție de valoare când o angajaseră pe femeia asta.
Ce era să mai fac? Când îți vin astfel de ordine pe chat, nu prea poți să mai faci nazuri. M-am conformat și i-am dat CNP-ul și seria cu numărul cărții de identitate. Am stat un pic buimac, uitâdu-mă la degetele cu care tastasem CNP-ul, după care mi-am revenit și am coborât repede la magazinul din colțul blocului să îmi cumpăr o cutie de Ariel automatic. Trebuia să îmi spăl blugii și vreo două cămăși. Pe urmă am răscolit îndelung casa până am reușit să găsesc fierul de călcat pe care îl pierdusem de vreun an jumate. Iar de încălțat, m-am hotărât pentru niște pantofi de pânză pe care i-am băgat alături de blugi în mașina de spălat și am pus centrifuga pe maxim.
O, da! Sicilia e minunată!
Iar primul lucru minunat din Sicilia pe care l-am testat pe viu, după ce am aterizat, a fost patul de la hotelul de patru stele din Catania. Un pat foarte bun. Lat și lung, proiectat probabil pentru swingeri, să aibă loc mai multe cupluri simultan în el. După ce am intrat în cameră, ea a aruncat bagajele cât colo, s-a dus lângă pat, a desfăcut mâinile în lateral și s-a lăsat să cadă ca un lemn pe saltea.
După ce se leagănă puțin în sus și în jos, zice:
– E bun!
Apoi adaugă:
– Știi, primul lucru pe care îl fac într-o cameră de hotel e să verific patul!
Și chicotește ca un copil prins cu o poznă. Pentru mine, patul este forma geometrică a dragostei și de aceea m-am gândit că femeia aceasta are o gândire bună. M-am trântit și eu și, după ce m-am afundat pe jumătate în saltea, i-am dat dreptate.
– E foarte bun! E grozavă Sicilia asta!
Și ca să verificăm și mai bine cât de grozavă era Sicilia aceea, i-am scos tricoul pe care scria „The Future is bright” și am încept să gust din sânii ei de zahăr candel, în timp ce ea își trăgea în jos peste șolduri, dând ajutător din fund, pantalonii.
Și chiar e grozavă Sicilia asta.
A doua zi ne-am vânturat împreună pe străzile din Agrigento până am amețit. Peste tot avea ceva de văzut, de peste tot voia să își cumpere câte ceva, pe toate vânzătoarele avea câte ceva de întrebat ca să își exerseze cele câteva fraze pe care le învățase în italiană. M-a târât prin tot felul de monumente și temple dărăpănate, am urcat sute de trepte strâmbe la tot felul de muzee sau clădiri publice, a făcut o mie de fotografii la toate ruinele și la toate înghețatele cu fructe pe care le-am mâncat. Până la urmă, am găsit și o terasă exact așa cum și-o dorise ea, pe colțul unei stânci, suspendată, în care, cât timp am mâncat, a trebuit să mă uit numai în direcția opusă pentru că eu am rău de înălțime. Radia de fericire. Dacă era deja născută cu buzele în formă de zâmbet, acum îi zâmbea și râdea toată fața. Îi râdeau ochii, obrajii, sprâncenele. Am avut noroc cu ploaia rece de după amiaza, care ne-a făcut să ne întoarcem în hotel, pentru că altfel m-ar fi purtat pe străzi până la miezul nopții!
– Ce bine mă siiiimt! exclama și se învârtea în loc, cu ochii închiși, amețită de fericire!
Adevărul e că mă simțeam grozav alături de femeia asta zburdalnică și mereu dornică.
După ce am luat cina în restaurantul hotelului, ne-am întors în cameră să ne odihnim după hoinăreala de peste zi. Am făcut duș, ne-am schimbat și ne-am strecurat, în cele din urmă, în pat.
– Să nu adormi! mă atenționează ea. E lună plină în noaptea asta!
– Eu dorm foarte bine și pe lună plină, îi răspund în naivitatea mea de mascul alergat toată ziua prin temple în paragină.
Ea pare ușor scandalizată:
– Vai, dar cum se poate să irosești o lună plină?
M-am uit la ea cam într-o dungă. Cum adică iroseam o lună plină?! Adică, la ce îmi folosea mie personal o lună plină?
– Care e treaba asta cu luna plină? o întreb cu riscul să par prost.
Ea e uită la mine și chicotește:
– Chiar nu știi?
– Nu știu.
– Păi, nu ai învățat la geografie?
La geografie?! Învățasem eu la geografie ceva despre luna plină?
– Păi… nu știu. Am învățat multe la geografie, dar nu mai îmi amintesc de lecția asta, cu luna plină, zic, pierdut. Poate am lipsit, că eu am avut și scarlatină.
Ea se uită la mine îngăduitoare. Cred că și-a dat seama că scarlatina e o boală grea. Se trage pe sub cearșaf, se lipește de mine și mă mângâie afectuoasă pe chelie. Zice:
– Păi, ce efect are luna asupra oceanelor?
Am stat puțin și m-am gândit. Asta chiar știam de la geografie, dar nu aveam habar unde voia să ajungă femeia de ciocolată. Zic:
– Păi, atracția lunii ridică apa oceanelor și produce fluxul. Mareea. Ridică tot oceanul.
– Păi, ai văzut că știi? zice ea fericită. Ai văzut că știi? Luna ridică tot oceanul.
Totuși eram complet în ceață. Ce legătura aveau oceanul cu noi, ăștia doi, de sub cearșaf?
– Și ce treabă are luna cu noi? întreb nedumerit.
Ea izbucnește în râs. Se uită drept în ochii mei și zice:
– Păi, dacă ridică luna ditamai oceanul, tu îți dai seama cum o să ți-o ridice pe-a ta?
Să mi-o ridice pe-a mea?! Ce să îmi ridice luna mie?!
– Ce să îmi ridice mie luna? zic, lezat în cunoștințele mele de geografie.
La care ea, ca să mă facă să înțeleg exact cum stau lucrurile, îmi bagă brusc mâna între picioare, îmi prinde instrumentul în mână și, strângându-l un pic, zice pedagogic și apăsat:
– Pe asta!
Și brusc, exact în clipa aceea, luna plină și-a făcut instantaneu efectul direct acolo, în palma ei micuță și delicată.
– Ahaa… zic. Da, da, da… ai dreptate.
Și lună plină a fost toată noaptea. A fost așa o lună plină, că s-a auzit și pe holul hotelului, și la recepție, și în camerele de alături. Ținând cont de faptul că era un hotel relativ mic, cred că, de fapt, s-a auzit în tot hotelul că în noaptea aceea a fost lună plină.
– Sunt fericită, șoptește ea la un moment dat când, spre dimineață, stăteam întinși cuminți unul lângă altul.
– Ești fericită?
– Da, sunt fericită, zice ea încet cu o voce pe care nu i-o auzisem niciodată până atunci.
Sigur că un bărbat trebuie să facă fericită o femeie. Dar am simțit o strângere de inimă. Ea nu cu MINE trebuia să se simtă fericită. Eu nu puteam să îi ofer nimic. Eram, probabil, o companie plăcută și un purtător de erecții îndelungate. Un străin plăcut. Un hocus-pocus hormonal care urma să dispară curând. Ea avea un bărbat al ei, avea o fetiță a ei, împreună cu care ar fi trebuit să se simtă fericită în casa ei. Iar mi-a venit în minte fața spânzuratului. Am vrut să spun ceva, dar m-am răzgândit în ultimul moment și am zis altceva:
– Mă bucur mult că te simți fericită.
Și chiar așa era.
Apoi ea îmi pune mâna pe piept și zice:
– Luna asta plină o să îmi ajungă pentru vreo șase luni.
Și am râs amândoi. Și am adormit unul în brațele celuilalt, ca doi îndrăgostiți sub luna plină siciliană, când afară începuseră deja să mijească zorii.
A doua zi spre seară am ajuns în aeroportul din Catania. E un aeroport mic și cochet în care mai aveam de așteptat vreo oră și jumătate până la îmbarcarea în avion. Ca peste tot în aeroporturi, și aici magazine de tot felul, cu tot felul de nimicuri strălucitoare.
– Aaa, zice ea, trebuie neapărat să ne luăm niște ciocolată! Stai așa!
Și zicând asta dispare printre niște rafturi și se întoarce cu o pungă plină.
– I-am luat și lu’ aia mică, zice ea în timp ce îmi întinde și mie o ciocolată.
Ne așezăm pe niște scaune albastre, punem gențile lângă noi și începem să mâncăm ciocolată. Ea se mai uită din când în când spre mine și zâmbește vinovată de pofta cu care înfuleca. Zău, era tare simpatică. Ea însăși era o prăjitură călătoare. Un fel de amandină însiropată din care se evaporau particule de poftă și bună dispoziție. La un moment dat scoate telefonul din buzunar, se uită puțin pe el și exclamă bucuroasă:
– Ia te uită, avem semnal de internet aici.
Și, cu zâmbetul acela pe buze pe care nu putea să i-l șteargă nimeni, începe să butoneze telefonul.
Numai că se întâmplă ceva. Se uită la ecranul telefonului și citește ceva. Dintr-o dată, zâmbetul îi dispare de pe față. Chipul ei frumos și vesel i se schimbă brusc și se întunecă. Rămâne tăcută și nemișcată, cu ochii în ecranul telefonului.
– S-a întâmplat ceva? o întreb.
Ea nu răspunde. Simt că ceva nu e în regulă.
– Ce s-a întâmplat, draga mea?
Ea își întoarce fața spre mine și se uită în ochii mei. Ochii ei sunt dintr-o dată triști și umezi. Mă neliniștesc foarte tare. Îi iau mâinile în mâinile mele. Aștept să spună ceva, dar ea pare paralizată. Se uită la mine și nu spune nimic.
– Spune-mi! Ce e? Ce s-a întâmplat? o întreb.
– A murit și a doua, spune ea încet.
Nu înțeleg. Mă uit fără rost de jur împrejur prin aeroport de parcă ar fi trebuit să văd pe cineva.
– Cine a murit, draga mea?
Ea nu zice nimic. Își întoarce ochii de la mine și își lasă privirea în cimentul podelei. Lumea forfotește încoace și încolo prin aeroport. În cele din urmă spune stins:
– Ai văzut cicatricile mele de pe spate?
– Da, zic.
Și dintr-o dată mă trece un gând sinistru.
– Nu știi de la ce sunt?
– Nu, zic eu ca și cum dacă aș fi negat, cicatricile acelea ar fi dispărut.
– Sunt de la cancer, spune ea. Mi-au extirpat câteva carcinoame. Acum doi ani.
Simt că mă trece o sudoare rece. Pare ireal.
– Păi, zic, dacă le-au extirpat, înseamnă că totul e în regulă, nu?
Ea nu răspunde imediat.
– Când m-au operat pe mine, mai erau două femei în același salon. Exact cu același diagnostic. Exact în aceeași fază. Și le-au operat și pe ele exact în aceeași zi.
Simt un tremurat nesănătos în degete, în mușchii picioarelor.
– Și?
Ridică ochii din ciment și se întoarce din nou spre mine.
– Una dintre ele a murit la vreo câteva luni după operație.
Face o pauză. Trage aer în piept și spune încet:
– Am primit un email de la o prietenă. Îmi spune că acum a murit și a doua.
Mi-am zis că visez. Că nu e adevărat. Că femeia aceasta care era atât de plină de viață nu putea să pățească nimic. Și, dintr-o dată, am înțeles totul. Am înțeles pofta ei de viață. Nerăbdarea ei de a trăi mult și repede. De a vedea locuri noi și de a iubi. De a se bucura de lume și de ea însăși. Și, dintr-o dată, m-am simțit atât de idiot și de prost, că încercasem să o judec. Și am înțeles instantaneu cât de dobitoc era Georgică și cât de mult își merita soarta și cât de prost trebuie să fi fost spânzuratul cu fața vânătă. Am înțeles dintr-o dată totul, altfel, adânc și profund uman. Și când mi-am amintit că doar cu o seară înainte îmi spusese că e fericită, am simțit că mi se umezesc ochii. Îmi venea să o iau în brațe și să o duc repede în Bali, în insulele Mauritius, la carnavalul de la Rio și în restaurantele din Thailanda… Peste tot. Mă uitam la ea cu ochii umezi și nu știam deloc ce să zic.
Dar ea știa mai bine decât mine. Se uită în punga cu dulciuri pe care le cumpărase, fața i se luminează, bagă mâna, scoate ceva, și, dintr-o dată, zâmbește. La fel cum zâmbise tot timpul. Și zice:
– Să știi că mai e o ciocolată cu alune și una cu stafide. Tu pe care o vrei?
Urmărește-l pe autor aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Un mesaj de la Catherine, Prințesa de Wales
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
