Îți scriu aici, deși știu că n-o să mă citești niciodată; știu că deja te-ai gândit la cine o să îmi ia locul în pat, la cât de mult ai pătimit şi la cât de frumoasă era viața ta înainte de mine.
Ştiu că „punct și de la capăt” e destinul nostru acum, însă rămâne în continuare golul. Mi-am dorit aseară ca ura să rămână. Mi-am dorit din suflet, pătimaș chiar, sentimentul. L-am vrut. În fiecare celulă din mine. Să urle în mitocondrie, în sânge și în creier „îl urăsc, de azi și pentru totdeauna”. Și, culmea, m-am trezit cu aceeași furie absurdă. M-am trezit lângă o cafea și o țigară, sperând să dureze cât mai mult. Să nu vină golul… să nu înceapă chinul.
Dar cum minunile nu durează, uite că a venit. Și-i din ăla de îmi oprește foamea și setea. E din ăla care mănâncă din mine. Nu eu din el. Mușcă din inimă și din stomac. Din fluturii de altădată. Se spune că așa se simte durerea, fizic. Așa se manifestă, prin gol. Cred că dacă aș putea, l-aș lua în mâini ca şi cum ar fi o minge. Așa mi-l imaginez. Un gol rotund, în mine.
Și toată furia de peste noapte și aia de dimineață s-au evaporat. Mi-au rămas de rumegat planurile de viață fără tine. Fără ochii tăi și fără joculețele noastre. Fără „QT3.14” și fără „Monkey”. Mi-au rămas cuvintele pe care le-am spus în timp ce tu mi-ai aruncat cheile și țigările. Mi-au rămas reproșurile. Îmi sună în cap. Îmi cântă. Și dă-i dracului de demoni, că n-am să mai joc după cum vor ei… dar frica… frica rămâne. Foamea absolută de dragoste. Frigul din plapumă și din suflet.
Şi, da, cel mai probabil știi cine îmi va lua locul. Cine o să fie varianta ușoară de care, sper eu, n-o să îți mai bați joc. Vreau doar, dragul meu, să fi învățat ceva totuși de aici. Să fi învățat că orice acțiune are, invariabil, o reacțiune. Să fi învățat că numai dăruind o să primești. Că dragostea nu înseamnă numai lapte și miere. Că femeia de lângă tine nu e doar bucătăreasă și menajeră. Sper să înveți să pui preț și pe noi. Că nu suntem doar găuri de covrig. Sper să înțelegi că un sărut de noapte bună, o floare lăsată pe birou, o cafea de bună dimineața și un te iubesc spontan nu te fac mai puțin bărbat… Te fac un om atât de valoros.
Azi am meditat mult la momentul ăla de sfârșit. N-aș putea să aleg unul. Unul aparte. Am rupt din mine și-am iertat. Și sunt convinsă că și tu ai făcut la fel. De multe ori. Și am sperat. Și-a fost mai bine. Puțin. Și-apoi mai rău. Și-apoi iarăși bine. Și-aș fi vrut și eu să cred la fel de mult în finalul ăla fericit. Noi doi, pe-o prispă. Noi doi. Copii, nepoți. Grădină și aer curat. Aș fi vrut și eu să cred. Și dacă n-aș fi știut cine ești și dacă n-ai fi fost cine ești, poate aș fi făcut-o. Poate aș fi sfârșit de dragoste infinită în brațele tale. Îmbătată de amor și vin roşu.
Îți scriu aici, pentru că știu că n-o să mă citești niciodată. Și-aș vrea să mă ierți. Căci vina e împărțită mereu la doi. Aș vrea să mă ierți pentru că te-am făcut să rămâi atunci când poate tu nu mai voiai. Că te-am făcut să te îndrăgostești de un copil. Că-s imatură. Și naivă. Iartă-mă, căci am crezut în sentiment absolut. Am vrut tot. Iartă-mă, căci sunt om. Și mă doare. Și sunt un animal social. Și vreau să vorbesc. Să nu-mi irosesc existența ca piesă de decor în viața ta. Da, iartă-mă că n-am știut cum să te iubesc vreodată. N-am știut ce vrei, ce urăști. N-am știut ce poftești decât după ce m-ai trântit prima dată la pământ. Nu, nu literal. Nu m-ai împins pe mine, ci mi-ai împins sufletul spre o prăpastie și-un drum ireversibil. Și de aia am ajuns aici. Amândoi. Și, iubirea mea, oricât de cu stângul am început, întotdeauna am mai avut speranță. Că în final o să fim noi. Doi. Dar, dracu’ să le ia de pofte…
Nu cred că drumurile noastre se vor mai uni vreodată. Nu cred că mai vreau să mă pierd încă o dată într-un sentiment din ăsta. Simt că dragostea ta m-a dezarmat cât pentru o viață. Și nu, nu o să neg că îmi doresc în continuare să fi fost un bărbat mai bun. Mai puțin egocentrist. Nu neg că ți-ar fi prins bine vreo două lecții despre cum să te porți cu femeile dar, la final, voi spune doar că ești special. Ești de o inteligență sclipitoare și, contrar lucrurilor pe care le-am mărturisit aseară, eu te voi povesti frumos. Nu acum. Ci după ce o să îmi treacă frica. Și-o să îmi rămâi amintire, într-un colț de suflet numai de noi știut. Și sunt convinsă că te voi vizita des. Destul de des. Cu lacrimi și îmbrățișări. Îți voi respecta amintirea, căci mi-ai fost speranța și putere înainte de orice altă mizerie. Și încă ceva, iubitule… femei sunt atât de multe… și toate îți pot promite ce nu ți-am oferit eu, dar niciuna, niciuna nu te va mai așeza deasupra lumii.
Cu drag și dor pentru ultima dată,
M.
Guest post by Mădălina
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Prostia omenească și prostia românească
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
