Mi-am amintit de o întâmplare petrecută cu multă vreme în urmă. Aveam să susțin un recital de vioară, undeva, în țară. Era primul meu recital înregistrat pentru televiziune. Mi-au spus că trebuie să mă duc la machiaj, că așa se face. Și acolo mi-au pus un fard albastru pe pleoape și un ruj roz care… țipa pe figura mea. Arătam oribil, nu mai eram deloc eu. Și rujul era cel care mă schimbase. Eu cânt Mozart și Beethoven, nu pot să cânt așa pavoazată, nu se potrivește! Doamna de la machiaj mi-a zis că arăt că o prințesă, de ce nu îmi place. Eu nu sunt o prințesă fandosită, i-am răspuns, eu sunt o regină! Vă rog, schimbați-mi rujul! Și așa am făcut cunoștință cu primul meu ruj roșu. Sângeriu, burgundy, grena, el era! Și dintr-odată am simțit că pot trece peste ochiul iscoditor al camerei de filmat. Aveam 17 ani și știam deja cine sunt și ce vreau. 🙂 Mai mult, aflasem despre puterea rujului prost ales de a ruina o înfățișare, și despre puterea rujului potrivit de a da curaj și de a camufla emoțiile.
Ateneul Român, 1994
Dar cum am ajuns să cânt cu orchestră așa de devreme? Ei bine, am început chiar mai devreme. Eram elevă la liceul de artă George Enescu, și m-au trimis, împreună cu alți trei colegi, să colaborăm cu Orchestra Studenților Universității București pentru faza pe București a festivalului național Cântarea României. După, dirijorul Orchestrei, prof. dr. ing. Petru Ghenghea, m-a invitat să merg cu orchestra la Timișoara. Am fost. Apoi m-a invitat la repetițiile Orchestrei Inginerilor – înființată în 1956, unică în lume. Se repeta Mozart – simfonia concertantă pentru vioară, violă și orchestră. “O știi?” m-a întrebat domnul Ghenghea. “Da, desigur, o am în repertoriu.” Și am cântat. Și le-a plăcut. Aveam 16 ani. Și am rămas în orchestră… 30 de ani, neîntrerupt. În care n-am lipsit de la niciun concert…
Vioara care cântă singură¹…
Dar să nu sar peste vremea când, la terminarea liceului, trebuia să îmi aleg destinul. Erau complicatele vremurile pe atunci, muzica, arta în general, nu a beneficiat deloc de bunăvoința comunistă. M-am gândit cum să fac și muzică (pentru mine a face muzică înseamnă să dau concerte, recitaluri), dar să rămân în București și să am niște venituri rezonabile. Și am făcut o facultate de top, Automatică și Calculatoare, dar și vioară. Mergeam la cursuri, aveam repetiții, în fiecare zi în altă parte: Orchestra Inginerilor, Orchestra de la Luterană, Orchestra Medicilor, trio, cvartet. Nu m-am plicitisit deloc. 🙂 Și treptat, treptat, vioara a câștigat… Au venit turneele, și în țară, și în străinătate, multe de nu le mai știu numărul. Azi, sunt solistă și concert maestru., cu toate bucuriile și emoțiile pe care n-am crezut că le mai pot avea și după atâția ani…
… după 20 de ani, purtând rujul Doutzen din colecția exclusivistă Pure Red de la L’Oréal Paris
Vreți să știți cum se simte o solistă când are în fața publicul? Întâi, îți trebuie un anume curaj să poți să faci pașii ăia pe scenă, ca solist. Nu poți să apari așa, oricum. Emoțiile nu au voie să se vadă, să se simtă. Nu contează dacă ești bolnav, cu piciorul scrântit, cu degetul tăiat sau cu panaritium, dacă e prea frig și mâinile îți sunt înghețate, sau prea cald și transpiri. Și atunci te “ascunzi” în spatele a “ceva”. Eu mă ascund, dintotdeauna, în spatele rujului. Care trebuie să fie intens. Mi-am tot propus de-a lungul anilor să cânt măcar o dată într-o rochie colorată. Dar nu s-a întâmplat. Încă. Dressingul meu, de care sunt foarte mândră, este pentru oricine altcineva foarte anost – nicio pată de culoare, doar rochii negre de concert. Singura pată de culoare, interfața între lumea emoțiilor mele și public, este dintotdeauna rujul. Restul e muncă, trăire și sobrietate. Da, sobrietate, chiar dacă alăturarea dintre negru și roșu este considerată, poate, cea mai sexi. Pentru că măsura e totul. Și în muzică, și în viață.
Ileana Ionești
¹Concertul acesta l-am cântat pe o vioară Lorenzo Storioni, fabricată în 1785, o vioară extraordinară. Vioara aceea… cânta singură. Era suficient să o atingi și răspundea imediat. Primeam vioara să cânt atunci când erau concerte importante cu condiția să fie zi și noapte cu mine. O luam peste tot, inclusiv la serviciu. Și, dacă eu aveam întâlniri sau trebuia să plec în afara firmei, lăsam pe cineva să păzească vioară. Așa era condiția. Era un chin pentru colegii mei, se simțeau răspunzători. E o vioară foarte valoroasă. Când am cântat Simfonia Concertantă pe ea (la Ateneu), în sală erau doi americani, soț și soție, invitați de primul dirijor al orchestrei, domnul Petru Ghenghea. Au fost așa de încântați de concert, nevenindu-le să creadă că și eu și violoncelistul suntem și ingineri, încât și-au propus să ne ducă să cântăm în Statele Unite. S-a realizat greu proiectul, dar până la urmă a ieșit, astfel că în aprilie 2005, am fost prima orchestră românească care am concertat în SUA, la New York și Newark. La New York, unul dintre concerte a fost găzduit la ONU, cu ocazia sărbătorii a 60 de ani de la înființarea ONU și 50 de ani de când România a fost primită în ONU.
N.red. Acest articol este al treilea din seria de șapte povești ale unor femei obișnuite, din cele pe care le-ați întâlnit deja, șapte femei frumoase care găsesc și timpul ca să arate… simply gorgeous! 
Prima poveste, aici. A doua, aici. A patra, aici. A cincea, aici.
Citiţi şi
De unde vin noblețea și devotamentul
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
