Singurătatea îndelungată îți mușcă din suflet zi de zi, îl sfâșie, până când nu mai rămâne aproape nimic din el. E o sirenă care îți cântă și descântă până nu te mai poți deslipi de ea. Ajungi să crezi că e singura cale. Că altceva nu mai există. Asta în cazul în care ești un om slab. Pentru că, dacă ești puternic, la fiecare mușcătură, îți îndrepți ochii spre lumină și ți-o pui în locul sfâșiat. Și uite așa, până la urmă, chiar singur fiind, ajungi să luminezi încât poți să le dai și altora.
Am fost la întâlnire. O să vă redau totul exact așa cum s-a întâmplat. De acum mă cunoașteti. Știți că nu mă ascund și mă povestesc exact așa cum sunt. Am ajuns acolo ca o adolescentă la prima ei întâlnire. Roșie în obraji și emoționată, cu mâinile și gândurile frământate. M-a văzut și primele vorbe au fost: ”Te-ai vopsit… te îmbătrânește”. Bineînțeles că a lovit exact în moalele capului. Dar sunt călită: ”Da. Am mult păr alb și prefer să îl ascund. Deh, sunt și eu o biată femeie”. Și am zâmbit.
Am început să discutăm. De fapt , el a început un monolog despre cât de nedreaptă e viața, cum nimic nu merge bine și nimic nu îi e pe plac. Pe măsură ce vorbea, mă întrebam unde dispăruse omul acela minunat pe care îl cunoscusem cu trei ani în urmă. Îl priveam adânc în ochi, doar doar l-oi găsi ascuns bine. Nici urmă de el. Din când în când încercam să îi spun că viața nu e bună sau rea. Viața e așa cum ne-o facem. Că în orice există o parte bună, luminoasă. Trebuie doar să vrem să o vedem. Să nu ne autocompătimim și să credem. Niciun rezultat. Așa că am tăcut. Am învățat că nu am dreptul să intru cu forța în sufletul oamenilor și nici să încerc a-i convinge. Uneori trebuie doar să îi ascult. Am avut răbdare.
Până în momentul în care, vorbind despre câinii mei, care dorm în patul din garsoniera de 30 m² și dimineața îmi aplică spălături faciale de mă trezesc și din morți: ”Cum?? Doi câini într-o garsonieră? Dar lasă păr! Nu e bine ce faci. Au microbi. Spațiul e mic. Nu e deloc în regulă”. În acel moment mi s-a aprins privirea, am scos săbiile și i-am spus: ”Uite, știi ceva? O să te las să îți termini cafeaua în voie, apoi să te întorci în casa ta goală, cu curte de 500 m², și să îți plângi de milă. Eu mă duc să mă bucur de fericirea câinilor mei văzându-mă întoarsă acasă. Să îi îmbrățișez și să mă tăvălesc cu ei pe jos vreo jumătate de oră. Că să îmi iau doza zilnică de fericire”.
Am scos banii pentru cafea, m-am ridicat frumoasă și dreaptă, m-am întors pe călcâie și am plecat. Plângeam. Surd. Încet. Am plâns tot drumul până acasă. Îmi plângeam speranța moartă. Încă una. Ajunsă acasă, am desfăcut o ciocolată, am topit-o și mi-am iubit câinii. Ne-am jucat și alergat prin garsoniera plină de râset și lătrat. Apoi mm ieșit la plimbare. Am privit cerul. Înnorat. Și am zâmbit: ”E deja februarie. În curând vine primăvara. Cu dorul ei de ducă și dragoste. Atunci. Atunci îl voi întâlni. În primăvară. Și ce ne vom mai iubi.”
Și de nu va fi în primăvara asta, tot va fi într-una dintre ele. Poate îmbrăcată în costum de vară, toamnă sau iarnă. Dar va veni. Chemat de credința și lumina din mine.
Pe Ioana o găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
