E Revelionul. Ce-mi doresc de la 2016? Un singur lucru: să mi-l aducă în dar pe 2017. Atât și nimic mai mult. Dar știu că îi cer un dar uriaș. Țopăi prin resturant de zici că am tras pe nară. Dar eu nici măcar alcool nu beau. Dansez de zici că sunt posedată. Și chiar sunt posedată de fericire. Bucuria pe care eu o simt pentru că e noaptea de Anul Nou, pentru că sunt cu prietenii, pentru că sunt vie și pe piciorele mele, este incredibilă. Două săptămâni am umblat de nebună prin magazine ca să-mi găsesc ceva de îmbrăcat, pe măsura dorinței acute de a fi frumoasă. Și mă simt o divă. Or fi altele mai frumoase decât mine în tot restaurantul ăsta, dar cred că niciuna atât de radioasă și de fericită… Pentru că eu…
*
E 8 septembrie 2015. Acum știu ce simte un condamnat la moarte, ce urmează să fie executat în următoarele minute. NIMIC. Nu mai simt nimic. Stau singură în rezerva spitalului Med Life. Televizorul merge în surdină, iar eu simt că m-am desprins de lumea asta. Intră asistenta. E o femeie frumoasă. Are ochii albaștri luminoși și un zâmbet cald și răbdător. Îmi spune să mergem la sală. Mă ridic de pe pat, fără emoții, ca un robot. Femeia asta frumoasă mă ține de mână ca pe un copil și mă mângâie cu compasiune nedisimulată. Îmi vorbește, îi văd buzele cum se mișcă, dar nu aud. Am senzația stranie că văd un film mut, a cărui protagonistă sunt.
Și se face întuneric.
Simt că sunt mângâiată pe cap, pe mâini. Printre gene îl văd pe chirurgul meu oncolog. E lângă patul meu de la terapie intensivă. Glasul lui mă chemă la viață. Trăiesc!
*
Eu nu sunt Angelina Jolie, dar am trecut, exact ca ea, printr-o dublă mastectomie cu reconstrucție simultană. Și nu m-am operat în USA, ci la Med Life, pe Calea Griviței. La cel mai bun chirurg oncolog din lumea asta, pentru care chiar Jolie m-ar invidia. Când m-a lovit nenorocirea numită “carcinom ductal triplu negativ”, am avut convingerea că viața mea a ajuns la final. M-am dus la doctorul Cristian Viișoreanu ca la un prieten. Ne cunoaștem de 15 ani. Numai încrederea în el, respectul, recunoștința și dragostea, da, dragostea, pe care i le port, m-au determinat sa mă arunc în lupta asta acerbă și nedreaptă. Numai nemărginita încredere în profesionalismul, corectitudinea și iubirea lui de oameni m-au determinat să accept să mă las mutilată ca femeie (așa credeam atunci) de o dublă mastectomie.
*
Mă simt ca lovită de tren. Nu mă pot mișca singură. Chiar și pentru o gură de apă chem infirmiera. Femeile astea sunt niște îngeri, iar eu sunt în mâinile lor ca o păpușă din porțelan. Niciodată nu cred că aș putea să le mulțumesc pentru grija și bunătatea cu care m-au înconjurat. Una dintre asistente îmi spune că și ea a fost operată de cancer de piele și că, uite, e bine. Să nu-mi pierd speranța. O privesc și mă întreb cum de mai poate să aibă atâta milă și înțelegere pentru câtă suferință vede zilnic…
…Cinci zile am zăcut la Med Life, până când au considerat că mă pot externa în siguranță. Prietena mea Irina a venit și m-a luat acasă la ea. Duceam lingura cu supă la gură și lacrimi mari mi se rostogoleau pe obraji. Nu mai eram om. Nu mai eram nimic. Alții aveau grijă de mine. La primul duș, m-a ajutat să mă spăl. Nici asta nu puteam face singură. Când m-am vazut prima oară în oglindă, m-am cutremurat. Am plâns. M-am încurajat. Și iar am plâns și am disperat. Sânul stâng are o proteză de silicon. E vânăt. E spintecat. În sânul drept am un expander tisular, pe care urmează să mi-l umple cu ser fiziologic în fiecare săptămână, ca să recuperez centimetrii de piele pierduți. Arăt dezastruos. Sunt o vânătaie și o cusătură toată. Sunt zombie.
*
Astazi e 8 ianuarie 2016. Au trecut patru luni de la operație. Am fost la control. Sunt bine. Am un frumos sân din silicon și celălalt are încă în interior expanderul. Am recuperat centimetrii de piele excizați. În luna mai, mă vor reopera și îmi vor pune al doilea silicon în locul expanderului. Și la vară, de ziua mea, când voi împlini 53 de ani, voi dansa pe plajă, în piciorele goale și cu rochiță decoltată din in… Ți se pare ciudat?
Mie nu. Mă privesc în oglindă și mă felicit în fiecare zi, pentru fiecare clipă în care mi-a fost greu, mi-a fost frică, dar am ales calea reconstrucției mamare. Mă simt frumoasă și mai ales, NORMALĂ. Am învățat să sărbătoresc fiecare zi. Am învățat să mă prețuiesc. Am învățat să fiu fericită cu mine însămi. Să zâmbesc în fiecare dimineață. Nu, nu e un clișeu și nici o poveste. Este un adevăr.
Tu, cea care citești, ai putea fi tentată să spui că 2015 a fost cel mai rău an din viața mea. Paradoxal, dar nu este așa. Este anul nașterii unui om mai bun, mai fericit și mai înțelept, în trupul meu. A fost un an greu, plin de întrebări, golit de răspunsuri, dar fabulos. Ceea ce era o nenorocire s-a transformat în cea mai frumoasă lecție de viața.
Acum știu că există viață după cancer. Există frumusețe după mastectomie. E nevoie doar de curaj, de încredere și de profesioniști.
Nu renunțați la feminitatea vostră! Nu renunțați la voi, la dorința și speranța de a fi frumoase și, de ce nu, sexi. Pentru voi am facut acest pictorial. Vouă, dragile mele, încercatele mele, vă scriu aceste rânduri. Vreau să știți că se poate. Vreau să știți că nu sunteți singure.
Mă simt premiantă, învingătoare. Și nu, nu știe nimeni ce urmeză, cum va fi sau ce voi face. Dar nici nu mă mai interesează să știu. Mereu cautăm înfrigurați miracole, uitând că miracolul suntem noi. Astăzi, acum, sunt aici. Un dar mai mare decât clipa de acum nici nu există.
Vă iubesc!
Mulțumiri echipei care a făcut ca mesajul meu să ajungă la voi în forma cea mai dătătoare de speranță și curaj:
Fotograf: Marius Bărăgan
Hair & make up: L’Oreal Romania
Ținute: Stefanel
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
