Spuneți-mi că ați văzut filmul Shreck 3. E în filmul ăsta o replică care te bântuie:
– “Are we there yet?
– Nooo”
Astea fiind spuse, pe mine m-a bântuit o alta.
Că eu sunt fugită de pe șine, ați aflat deja. Ceea ce nu știți este ca soțul meu se pune la mintea nebunei, pe sistemul ”cine se aseamănă se adună.”
Pe vremea când îmi făcea curte, casă și grădină, s-a gândit să mă ”agațe” cu un parfum. Neam de neamu’ meu nu trecuse de spray. Rexona, un tub mareee. Fiind tot în perioada când eram blondă (că, dacă zic proastă, sare lumea că stau prost cu self-esteem-ul), în loc să zic și eu mulțumesc și să îmi dau ochii peste cap, am dat cu bățu-n baltă:
– Da’ o cafea nu îmi dădeai!
Nu știa omu’ cum e cu maimuța tocmai coborâtă din copac și dă cu replica:
– O să-ți dau o cafea de o să o ții minte toată viața!
Ca să ne înțelegem: mereu am poftit la cafeaua făcută de maică-mea: nechezol, că alta nu era. Nu știi ce e ăla nechezol? E chestia aia care acum costă al naibii de mult că e bio, și eco, și o beau numai fițosii 😉
Făcutul cafelei era un întreg ritual. Pe lângă faptul că îi veneau prietenele în vizită cu trei lingurițe într-un șervețel. Și se făcea la ibric, peste zațul de data trecută. Ia să te văd, prietene, cum păstrezi tu acum zațul de data trecută în filtru, espressor sau orice altă navă spațială folosești, și faci următoarea cafea peste.
Asta când nu stăteam la coadă sa iau ness Amigo. Că si ăsta avea instrucțiunile lui de folosire: se freca cu nițel zahăr până își schimba culoarea și devenea gălbui. Deci, pentru mine, cafeaua e sfântă: capătă gustul oamenilor cu care o bei. E stare de bine și răsfaț. E prietenie și comunicare. (vai ce merge o bârfa bună pe balconul multinaționalei unde bagi ca mig-u’ și te freacă șefu’). E lux în stare pură.
Ca să revenim, niciun cadou nu bate cafeaua. Bine, cu feng shui cu tot. Mă întreb, ăstia care țin cursuri de barista îți spun că în afară de modul de preparare e foarte importantă și starea ta când deguști licoarea magică?
Citiți și Cât o să mai bem cafeaua ca niște ciobani
Dar să ne întoarcem la povestea noastră. De atunci mă tot scoate omu’ la cafea. Pe vremea aia era în vogă zona Dorobanți. De fiecare dată , când primeam cafea, se desfășura urmatorul ritual:
– Asta este acea cafea?
– Nu!
În primul concediu am ajuns în Viena. Într-o cafenea am comandat singură o cafea. Ospătarul m-a rugat să îi spun un număr. Hait! Frate, eu vreau o cafea, nu un număr. Bling-bling din gene. Acum, trebuie să cunoașteți niscaiva austrieci să înțelegeți că-s mucaliți și au un simțul umorului altfel. Mi-a deschis meniul și mi-a comunicat că revine în zece min. Glumești? Darling, 72 de sortimente: Türkischer Kaffee, Häferlkaffee, Eiskaffee, Eisschokolade, Kaffee verkehrt, Kleiner Schwarzer (Mokka), Kleiner Brauner, Kleiner Schwarzer kurz, Großer Schwarzer ( Doppel Mokka), Franziskaner, Verlängerter schwarz , Verlängerter braun, Cappuccino, Eiskaffee, Mozart Kaffee, Wiener Schokolade, Salon Einspänner, Franz Landtmann Kaffee, Maria Theresia Kaffee, FiakerIrish Coffee etc. Vine cafeaua și:
– Asta este acea cafea?
– Nu!
În fiecare dimineață, el face negreșit cafeaua pe care o savurăm în timp ce ne pregătim de plecare. Iar eu negreșit întreb:
– Asta este acea cafea?
– Nu!
Am ajuns să ne disperăm prietenii; la fiecare ieșire care se termina cu o cafea, auzeau:
– Asta este acea cafea?
– Nu!
Și așa trecură vreo șase ani împreună. Într-o zi de duminică de ianuarie, când afară ningea și era frigu’ de pe lume, noi ne uitam pe net la diverse destinații. Așa, just for fun: uite Maldive, ce frumos e în Seychelles, wow ce tare e asta din Montego Bay! Eu mă uitam ca mâța la imagini, el bagă un ceck la red line below.
– Nu poate să fie real prețul ăsta!
– Dragă, termină cu prostiile, e mijlocul iernii.
Bla-bla, bla-bla.
Noi nu ne sunăm când suntem la job decât în cazuri extreme. Că așa e modelul.
Luni dimineață sună al meu:
– Fă bagajul că poimâine trebuie să fim pe aeroport la Graz. A, pune în bagaj haine de vară.
– S-a întamplat ceva? Unde mergem?
– Just do it! Și gata.
No, apăi dacă zice șefu’ așa, așa facem. Ia haine, ia copil , fă plinul, rezolvă și cu concediu în regim de:
– Șefu’, arde! Nu te las cu fundu’n baltă; îți aduc om pentru care răspund cu capul! Vorbesc cu el 24/7 pe banii mei! (la cât am constatat că a costat minutul am zis că îmi vând casa, mașina, soțul și copilul la licitație!)
– Ia răspunde cu o demisie în alb!
Și asta în situația în care nu știam unde mă duc. Șofat-aeroport-îmbarcat către… Montego Bay!
– Alo, ești nebun? Nici nu știu unde e asta pe hartă (de ce nu am fost atentă la ora de geografie? Damn, nici nu știu să identific continentul!)
Zece ore cu avionul, trei ore cu rata. Nu știi ce e aia rată? E un autocar de lux de acum 20 ani. O cutie de conservă, cu geamuri microscopice, cu multă tablă și canapele vintage. Cu suspensii inexistente care te mixează de nu ai aer până la destinație.
Destinația: wow! În viața mea nu am văzut o recepție de hotel în aer liber. Mijlocul nopții+schimbarea de fus orar+pierdut bagaje+încurcat camera+rătăcit între sute de camere = stare de iritare maximă.
Aruncat bagaje în cameră, ieșit să bem ceva. Știți cum arată doi părinți spumoși și un copil care vrea atenție? Ca o oală sub presiune înainte de a exploda. Eram ca două bufnițe care nu vorbeau, ci doar se înfoiau. Barul plin de oameni colorați, îmbracați ca papagalii, mai mult sau mai puțin bronzați și plini de veselie. Noi, cu tunete și fulgere. M-am așezat ca și cloșca la masă cu kindera și soțul a livrat ceva de băut. Da, era și-o cafea. Știe el că e singura modalitate de a calma nebuna care, atunci când e ca șampania, nu se isterizează, ci doar se uită urât. A zis omu’ la un moment dat:
– Tu nu poți să fii o femeie normală care atunci când e nervoasă țipă, aruncă și trântește? Măcar sparge niște pahare, ceva, ca să știu ce fac cu tine. Dacă doar te uiți ca gheonoaia care scuipă flăcări…
Cu capsa pusă, sug cafeaua. Și încă una. După două doze de cofeină, încep să mai alung din norii care se adunaseră. Inutil să spun că nu schimbam niciun cuvânt. Și aud:
– Asta a fost cafeaua AIA!
– Ce? Cum? Care cafea? Dă-i cu repeat că nu am fost și eu aici.
– Mâine.
Deci clar am investit degeaba în vopseaua de păr. Degeaba m-am făcut brunetă. Toata noaptea m-am perpelit: hai, frate, că era singura gafă pe care nu voiam să o fac.
A doua zi dimineața, nema cafea. Adică nu m-a lăsat să-mi iau. Știi cum e să îți dorești toată viața ceva și când îl ai să nu știi asta?
A urmat o plimbare la ”Blue Mountains”.
– Nu am să îți ofer niciodată cea mai scumpă cafea din lume – Kopi Luwak, însă asta este “single origin coffee”.
Eu, care am vazut cafea doar în pungă și care nu stiam nici măcar cum arată planta, am fost fascinată.
Să vezi, să atingi, să simți, să guști, să intri în poveste este absolut fantastic. Ți se spune inclusiv care e metoda de preparare pentru a folosi potențialul boabelor la maxim. Și cum să recunoști gustul dintre altele. Atunci mi-am dorit să rămân acolo: în raiul cafelei.
Aș fi dat toți banii din lume să îmi fac stoc. Nu merge: la granița ai voie cu maxim 1kg/pers.
Am găsit-o în București, la un pret astronomic. Juma de kil costă cât o pereche de pantofi. Atunci când mi-e dor, îmi cumpăr 100 g. O râșnesc singură, o pun pe foc la ibric și învârt, avându-l în fundal pe Bob Marley.
Este atît de specială, încât am stabilit deja că majoratul fetei o să ne prindă pe plajă în Jamaica cu o cana de cafea în mână. ACEA cafea!
Și când te gandești că declar sus și tare că nu pot trăi decât în mijlocul unui oraș aglomerat și că sunt dependentă de adrenalină…
Nu căutați costul unei vacanțe acolo. Sper ca în șase ani să strâng suficient pentru asta. Pentru mine, orice altceva este de departe pe locul doi.
Pe Gabriela o găsiți toată aici.
Citiţi şi
Lucrezi de acasă? Iată cum să îţi creezi spaţiul perfect pentru muncă
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
