Început de zi ca oricare alta. Tabieturile de dimineaţă, copiii către şcoală, eu, către job. Și, totuși, ce-a urmat, mi-a schimbat viața.
O colegă mă sună. Cauciuc spart. Trec s-o iau. În timp ce o aşteptam, pe CD „curg” una din piesele mele preferate: coloana sonoră din „The Ghost”. Dacă până atunci era piesa cu care îmi începeam ziua, în dimineaţa aia mă irita. Parcă nu era aceeaşi.
Ajunge, ne salutăm şi plecăm. Din mers, schimb melodia:
„De ce n-o laşi? Nu-ţi mai place?”
„La ora asta parcă nu-mi spune nimic”, îi răspund râzând.
Ajung la un semafor. Roşu. Mă opresc. Din spate, se aude o sirenă. Încerc să schimb poziţia maşinii, să-i pot face loc. Fixez cu privirea oglinda retrovizoare şi scot un suspin adânc şi necontrolat.
„Ce ai? Ce s-a întâmplat?”
„Nimic! Nu m-au deranjat niciodată sirenele. În schimb, asta mi se pare… altfel. Sună prea strident.”
„Draga mea, sunt toate la fel. Poate eşti obosită şi-ţi dă senzaţia că e mai… urlătoare.”
În momentul în care a trecut pe lângă noi, am simţit un fel de pumnal în stomac. O durere mută pe care n-o mai simţisem până atunci.
În timp ce pornesc, mă pomenesc vorbind singură:
„Salvarea asta mi-a creat o stare de disconfort. O stare foarte ciudată. Îţi mărturisesc că treaba asta mă cam sperie. Nu mi s-a mai întâmplat.”
„În clipa asta, dacă nu te-aş cunoaşte de atâta vreme, ţi-aş spune că eşti paranoică. Fii atentă la drum şi lasă tâmpeniile!”
Ajungem la birou. Deschid fereastra, aşa cum fac în fiecare dimineaţă, timp în care-mi sună telefonul. Îmi afişează „Tati”.
“Pe mami a luat-o salvarea de urgenţă. I s-a făcut rău brusc.”
Am simţit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Simţeam că nu mai am aer. Am cerut un pahar de apă şi m-am aşezat pe scaun. Am simţit! Ştiam! Ştiam că într-o zi stânca din ea o să cedeze.
Îmi sun soţul şi-l rog să vină să mă ia. Nu eram în stare nici să mai merg. De condus, nici vorbă. Ajungem la camera de gardă şi mi se spune:
„Ultima uşă pe dreapta, doamnă. Intră doar o singură persoană.”
Cu mâna tremurândă, bat la uşă şi intru. Era întinsă-n pat, cu ochii închişi şi intubată.
„La prima vedere, pare o insuficienţă respiratorie, cauzată de un atac de panică. Aşteptăm analizele.”
Îi strâng mâna şi-o sărut:
„Astăzi ţi-ai găsit şi tu să ţi se facă rău? Aveam atâta treabă”… timp în care inima îmi era bucăţi, iar sufletul franjuri. Deschide ochii. Mustăceşte.
„A zis s-o ierţi, că nu mai face.” Răspunsese doctorul care-mi înţelesese „jocul” cuvintelor.
Salvarea care trecuse pe lângă mine o dusese la spital pe cea care mi-a dat viaţă. N-am să uit niciodată senzaţia pe care am trăit-o atunci. N-o doresc nimănui.
Tot ce-am trăit în acele momente mi-a accentuat şi mai mult ceea ce bănuiam: strânsa legătură dintre mamă şi copil. E ca şi când ar fi aceeaşi fiinţă, acelaşi corp, aceeaşi răsuflare. Noi trăim prin ele şi ele prin noi.
Am realizat că lucrul cel mai bun pe care ni-l transmit în cele nouă luni de sarcină este simţul. Pe cât de invizibil, pe atât de profund.
La rândul meu, sunt mamă. Nu ştiu încă dacă le-am dat acest „dar” copiilor mei, însă, mai mult ca orice, mi-aş dori din tot sufletul ca simţurile să ne fie legate. Strânse! Să-mi simtă iubirea şi dragostea oricând şi la orice pas.
Mai trecuse o zi din viaţa mea, deloc obişnuită, aşa cum o crezusem la început. Însă, m-a învăţat… ceva. M-a învăţat să-mi găsesc timp s-o îmbrăţişez mai des decât o făcusem până atunci. Să nu pierd nicio ocazie să-i spun cât de mult o iubesc şi cât de mult înseamnă pentru mine. Să nu mai amân nimic din tot ce înseamnă timp petrecut împreună.
De atunci, asta fac. În fiecare zi o iubesc mai mult decât ieri, şi mai puţin decât mâine.
Ceea ce vă doresc şi vouă!
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
