Nu am ştiut cum arată fericirea, nu i-am fost niciodată iubită, amantă, prietenă, colegă, fiică, mamă. Ştiu cum mi-am construit nefericirea în anii adolescenţei, ai tranziţiei, ai maturităţii. Ştiu doar despre acele puţine zile de tihnă şi calmitate sufletească pe care le imploram să-mi aducă cu ele echilibru veşnic. Ştiu doar cum am implorat sufletele dragi să-mi fie mie fidele şi aducătoare de noroc, de şansă, de eternitate. Ştiu doar cum am afirmat cu glas puternic şi hotărât că minunile nu-s pentru noi, muritorii, că suntem mici, neînsemnaţi, neiubiţi, nedoriţi, neiertaţi. Ştiu doar cum, într-un moment de disperare, asociat cu alt şi alt moment, nu mi-am găsit drumul, rătăcind pe meleaguri aducătoare de nenoroc. Nu ştiu cum arată fericirea, dar i-am dat semne că-i pot fi prietenă, i-am deschis braţele şi am implorat-o să-mi fie călăuză.
Nu ştiu cum arată perfecţiunea fizică, ştiu doar că am dorit-o, am contemplat-o în tăcere, fără să-i ştiu coordonatele, am invidiat-o dintr-un punct suprem şi nedefinit al imperfecţiunii în care mă aflam. Am descoperit, în schimb, perfecţiunea absolută, necontestată, inegalabilă a artistului Rod Stewart. Am descoperit forma şi modalitatea de exprimare a Divinităţii în zile ca acestea, zile în care nu sunt semne de întrebare, nu sunt incertitudini, nu sunt extreme, nu sunt termene, definiţii, exemple, idealuri. Zile în care, momentan, faci pace cu tine, zile în care îţi promiţi că va veni un moment în care dovada supremă de curaj va fi să te priveşti, să te ierţi şi să te recunoşti.
Nu ştiu cum arată perfecţiunea omenească cu partea ei spirituală. Ştiu doar că am întâlnit oameni care mi-au completat lipsurile afective în fazele lor diferite ca timp şi cantitate. Ştiu doar că astăzi, după foarte mult timp, le-am mulţumit LOR, în gând, în suflet, că-mi sunt liman şi apărători. Ştiu doar că astăzi am primit lecţii definitorii de la un om „metastazic” şi altul „nemetastazic”, dovezi de curaj suprem asupra morţii, a nedreptăţii. Ştiu doar că nu le-am simţit „metastazele” şi „nenorocitul de nenoroc” în priviri, dar am simţit o emoţie cumplită că nu suntem mici, neiubiţi, neiertaţi de Dumnezeu.
Astăzi ştiu şi simt că Dumnezeul meu nu ne-a definit în termenii noştri fericirea, nefericirea este strict creaţia noastră, iar echilibrul este acceptare, iertare şi şansă… Şansă dată nouă şi altora. Şansă dată vieţii.
Guest post by Alexandra-Mihaela I.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
