Obișnuia să se ascundă în spatele lor, chiar și în zilele ploioase. Obișnuia să se ascundă. Iar ochii erau cei mai importanți. Ei o trădau primii. Frumoși, expresivi și trădători. Dar nu poți purta toată viața ochelari de soare, orice fel de ochelari de soare, doar trântiți pe nas pentru ca lentilele oarecare, de plastic întunecat, să despartă două lumi, ca o ușă ferecată. Nu poți să te ascunzi toată viața. Și pentru ce? Ea îl numise eșecul vieții sale. Poate că pentru ceilalți, pentru mersul universului sau pentru istoria omenirii, nu era nimic, o întâmplare lipsită de semnificații și urmări palpabile, însă pentru ea fusese un sfârșit de lume. Atunci îi stătuse pentru prima dată inima, atunci simțise gheață în vene în loc de sânge.
La 30 de ani, nu mai faci din țânțar, armăsar și nici nu mai crezi că tot ce zboară se mănâncă, dar încă te mai agăți de speranță cu atâta patos, încât atunci când se dovedește a fi un imens balon de săpun, te resemnezi brusc, sfârșită, într-o continuă cădere de la ce ar fi putut să fie spre ce nu a mai fost. Și te ascunzi. Chiar și în spatele unei perechi de ochelari ieftini.
La 30 de ani nu mai ești la prima iubire, la primele emoții… însă ești la vârsta sentimentelor definitive. A marilor decizii, într-o direcție pe care apoi, cu greu, o mai poți schimba.
„Eșecul” său îi fusese profesor și mentor de la 15 ani și foarte ușor, în câțiva ani, admirația și devoțiunea se transformaseră în pasiune. Domnul profesor îi devenise rapid iubit, partener, prieten, familie, univers. Renunțase fără regret, de dragul lui, la școală, părinți, visuri și planuri de viitor, căci viitorul ei se clădea acum prin prisma dorințelor, visurilor și planurilor lui. Care nu o includeau decât marginal, atunci când avea nevoie de ea. Și se mulțumea și cu atât, umilindu-se. Și pe cât de mult îl iubea pe el, pe atât de mult se detesta pe ea. Însă el îi devenise viciu. Un viciu atât de mare, încât atunci când el se însura cu alta, ea acceptase invitația la nuntă, modestă, plânsă, sfârșită. Și venise cu o pereche ridicolă de ochelari de soare, să fie la adăpost de realitate, de oameni, de el. Și de atunci, deși răriseră întâlnirile, nu se putuse desprinde de tot și continua să-l primească, vinovată, zbătându-se, împotriva voinței minții sale, dar pe placul sufletului său. Și continuase să se ascundă…
În ziua în care el îi făcuse cadou (printre puținele cadouri) o pereche de ochelari de soare adevărați de la Edel Optics – ești prea frumoasă ca să te ascunzi atât de ieftin –, îi spusese, în ziua aceea ea reușise să „vadă” clar situația în care se afla. Penibilă, dureroasă, vicioasă, toxică. De fapt, ea trebuia să fie văzută, să se arate lumii și să vadă lumea, nu să fugă. Apreciase cadoul, dar nu și intenția din spatele lui. De aceea, ochelarii rămăseseră, însă el, „eșecul” umblător, dispăruse din viața ei.
Citiţi şi
De ce și-ar face cineva implant de păr – convingeri, pe bune!
Să lăsăm femeile frumoase bărbaților fără imaginație
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
