Mă absoarbe golul din mine. Mă inundă. Nu mai simt nimic. Nu e durere. Nu e suferința. E un gol. E pustiu. Și mă simt inutilă și degeaba. Am un demon care mă bântuie, o ură profundă față de Dumnezeu și față de mine. Trăiesc într-o lume în care piesele de Lego nu se mai potrivesc. Eu nu mă mai potrivesc. Noi nu ne mai potrivim.
Am evitat să scriu. Nu am vrut să scriu. Nu voiam artă din golul asta. Și nici n-ar trebuie să fie. Arta nu se naște din gol, din nimic. Și totuși, e 03:00 dimineață. Nu pot să dorm. Nici forțată, nici de bunăvoie. E 03:00 dimineață, azi e zi de muncă, iar eu încerc să îmi golesc mintea pe o foaie. Că poate asta e remediul. Că poate așa am să îmi reduc în zilele ce vin din cearcăne și din neputință.
Nu am să mint. Tot el e motivul pentru care sunt aici. Tot el e motivul pentru care mă caut acum printre câteva rânduri. El, pentru că a zis-o. El pentru că, în sfârșit, nu s-a mai ascuns după vișin și mi-a spus. Mi-a mărturisit că mă iubește. Pentru inteligența mea (de unde o fi găsit-o și pe asta ?!) și nu pentru trupul meu. Ca să n-o lungesc… am fost redusă la o bucată de carne. Cam mare pentru el, ce-i drept. Și mi-am luat hăinuțele, bucata mea de suflet și de inteligență, le-am pus în valizuță și-am plecat. Nu ca să-l pedepsesc. Nu ca să îi dau o lecție netrebnicului ăstuia mic. Ci să să-l scutesc de viață ratată. Alături de jumătate din mine. Jumătatea care îi place lui. Ca să îl scutesc de propriul egoism care, à propos, e incomensurabil. Mă jur, n-am văzut orgoliu mai strașnic și nici egoism mai inexpugnabil. Și-am cunoscut câțiva indivizi. Și până la urmă, și eu sunt orgolioasă și egoistă. Da’ a lui mă bate. Lejer.
Și de atunci, nu îmi găsesc locul în patul meu nenorocit. Că am, la naiba, nșpe mii de întrebări și judec x ani de relație prin prisma acestei afirmații. Judec distanța din ultima vreme. Judec dragostea ce mi-a lipsit și eforturile mele neîncetate care au trecut neobservate și sub egida unui simplu „Nu mai fac și nu mai văd nimic pentru că așa-s bărbații. Când ne simțim confortabil, nu mai depunem niciun efort”.
Da, bine, prietene… dar eu de ce nu trebuie să mă simț confortabil? Eu de ce nu am aceleași drepturi ca tine? Pentru că sunt femeie? Pentru că noi suntem greșite de la Dumnezeu și inferioare prin natura noastră? Nu, mami, nu-s nici vreo feministă descoperită în urma vreunei despărțiri, nici vreo femeie cu pretenții de cine sunt eu în fața mea, dar, da-o naibii, răspunde-mi… eu de ce nu pot? Eu de ce nu am aceleași drepturi ca tine? Să calc în picioare orice muritor care vrea să îmi calce inima și să-mi răvășească patul? Zi-mi, deșteptule, eu de ce nu am voie să fac asta fără să mă aștept la vreo condamnare la „târfet”? De ce…?
E foarte frumoasă, literar vorbind, fraza aia de circulă pe internet. Diferența dintre femei și bărbați… cu ușa deschisă de multe chei și cheia care deschide multe uși. Sună al dracului de bine, again, literar. Că, la o secundă analiză, e sexistă. Puternic. Și mă deranjează. Constructul social mă deranjează. Ceea ce promovăm. „Valorile” mișto pe care le preluăm și le transmitem cu tact și perseverență și ăstora mai mici și mai necopți. Mă deranjează pudibonderia impusă de judecata îngustă. Nu pot să admit nimic din ceea ce îmi place să fac sau din ceea ce îmi doresc să fac pentru că la colț de frază mă așteaptă vreo trei hateri, ca să mă exprim pe înțelesul tuturor.
Tati, dacă aș fi vrut măcar o clipă să te fac să guști din veninul pe care mi l-ai turnat în pahar, aș fi făcut-o. Dar adevărul e că eu îți sunt superioară. Pentru că eu nu accept orice și pe oricine la mine în suflet și între picioare.
Și, hai să fim serioși. Nici tu nu ești vreun prinț pe cal alb și eu, cu siguranță, nu-s vreo Ileana Cosânzeana. Dar eu n-am luat în considerare asta. Eu te-am vrut tot. Din cap până în picioare. Cu tot cu neuroni și burtă. Și eu nu-mi permit, din respect pentru mine, să sap după petrol la același nivel cu tine. Nu-mi permit să îți arunc în față o inepție ca să te fac să te simți mic. Neputincios. Inutil și gol. Eu nu-mi permit să te aduc din nou de unde te-am luat. Pentru că nu sunt un demon. Nu sunt Satan. Eu te-am iubit, dragule. Eu te iubesc.
Și acum nici nu știu dacă lupta mea e împotriva ta sau împotriva lumii cu care nu mă potrivesc. Tu, e clar, ești direct responsabil de gol. Ești direct responsabil, dar nu pentru că nu mă iubești așa cum sunt. N-aș avea cum să îți impun asta. Tu ești responsabil și vinovat de imposibilitate de exprimare. Povestea existenței mele e povestea unui sentiment și povestea ta e a unui cuvânt nespus. Pe care eu a trebuit să-l caut printre gesturi. Timp de trei ani de zile. Beibi, nu ai putut să îmi spui oare de la început? Nu ai putut să desăvârșești relația noastră de prietenie, prezentând de la început finalitatea unei relații amoroase? Poate nu s-ar fi ajuns niciodată aici… Tu, în schimb, ai mușcat pofticios din mine, te-ai dat unui sentiment de mult uitat și când te-ai vindecat de tine, ai decis ca eu nu sunt ceea ce vrei.
Da, e împotriva lumii. Nu e doar împotriva ta. Eu nu pricep cum suntem construiți. Totul e atât de bine îmbinat de o forță superioară, iar noi, nenorociți mici, murdărim tot. Smulgem bucăți de carne din noi, ne mutilăm, ne îndopăm cu diverse și ne supra-văruim ca sa fim cineva. În continuare cred că natura nu creează rebuturi. Suntem perfecți și unici. De ce aș schimba asta? Și, cu toate astea, eu, care dau lecții de unicitate aici, fac sală de o lună. Eu, care am avut probleme de greutate dintotdeauna, dar n-am călcat într-o sală de fitness niciodată. Din rușine. Și mă înfometez. Că, nah, sport fără un regim alimentar mai sănătos nu schimbă mare lucru și vice-versa. Băi, și ironia, ironia e că abia după ce m-am apucat de „lucru” tu ai fost deștept și mi-ai dat duma… până atunci eram „grasa lu’ tata”, și „brioșică”, și „bacon și pancetta” eram amândoi.
Se face 04 :00… à propos de ironie… mi-a fost păturică și evantai pentru suflețel melodia asta: Alanis Morissette – Ironic. V-o dedic.
Hai, dimineață minunată!
Guest post by Mădălina
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Prostia omenească și prostia românească
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
