Și am crezut-o pe cuvânt când a spus că iubește. Nici nu puteam să cred altceva. Făcuse din dragostea ei un roman. Fila cu filă, reușise să coloreze o experiență nemărturisibilă. Era singura femeie care nu reușea cu sine să se confeseze, așa că ea crease un roman în care nu credea, dar aștepta să creadă fix în momentul în care se găsea câte cineva să plece urechea sau să-i dea crezare. Și spera, cu toate că ea nu cunoștea speranța. Nu reușise niciodată să iubească mai mult decât suferise și știa acest lucru. Se gândea că acest defect nu definește și sentimentul de „defect” este doar un firesc nenecesar al unor zile din săptămână când oglinda nu servește doar scopurile sale estetice. Atunci reușea să se oglindească, cu toate că fugea de oglindă cu o îndârjire care ascundea o patimă veche și foarte familiară. Era un amestec de femeie cum rar îți închipui, dar romanul ei era prea greu și nimeni nu cred că s-ar fi încumetat să-l citească decât din pură inconștiență. Trebuie totuși să recunoaștem că fiecare s-ar fi regăsit în romanul ei, cu toate că instinctul de conservare sărea ca ars la fiecare respirație a ei. Cumva, venea bine în palme și carnația ei nu mai era străină.
Pendulai între vânătoare și venerație pe pielea ei
Să-i miroși pielea te speria. Și nu era vorba de viitor sau alte lucruri, ci simplu fapt că implica atâta naturalețe din partea ta. Nu te puteai opri din ai simți mirosul. Îl doreai împrumut, cu toate că era la pachet cu tot tumultul ei. Când îți cădeau buclele ei în palme, înțelegeai de ce ai degetele atât de lungi sau, după caz, atât de mici. Veneau atât de bine în palme, încât te-ai fi mințit că e liniștea. Și pică ușor în sufletul tău, însă adevărul era departe și de ea, dar și de tine. Tumultul ei era un roman fără cititor. Atrăgea în mod natural și tot în mod natural aducea atâta respingere cu sinele ei. Cred că și ea, între timp, uitase să se citească. Și nu știai dacă e nevoie să înveți o nouă limbă sau doar să o urmezi pe a ei. Nu știai cine minte mai tare, ea sau pofta ta de citit. Și buzele tale înghițeau filă cu filă, când ea mai scria un capitol. Avea multe cuvinte, din păcate nici măcar unul firesc, despre ea sau despre firescul din ea. Colora totul, până și nuanțele. Reușea atât de bine să se uite pe sine, că ai fi alunecat în brațele ei să te înfrupți din uitare.
Și tot tumultul ăla vorbea prea tare și nu mai putea fi nimic tăcut în jur. Și era o muțenie pe care nu o cunoșteai când tumultul ei îți vorbea. Și nu erai convins, dar nu ai avut încotro. Te-ai apucat să citești romanul și să creezi muzică pe pielea ei. Oricum, va pleca la un moment dat cu tot cu fanfară, drame și multe cuvinte, însă mirosul ei va deveni o aromă pe care o vei degusta de fiecare dată când îți va fi dor de citit ceva. Și vei găsi o pereche de pagini unde să-ți adăpostești nasul, dar n-ai să uiți aroma ei și cum se distila totul în tine.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea, compasiunea și blândețea
6 semne că relația se apropie de sfârșit
Despre bărbați, cu luciditate: ce a mai rămas din promisiunea unei relații
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
