Anii 85, ea, „blonda”, cum îi spuneau colegele, era studentă anul trei, la grupa de română – franceză. Timidă din cale afară, nu reuşise să aibă un prieten adevărat sau chiar un iubit, cum aveau multe dintre colegele ei de an. Erau numai fete la filologie, doar la grupa de limbi moderne aplicate erau şi câţiva băieţi.
Intrase cu notă mare şi trăgea din greu să îşi păstreze bursa. Acasă, părinţii se bazau mult pe ea în creşterea surioarei mai mici, care era în clasa întâi.
În incinta facultăţii, la parter, era un chioşc ce vindea dulciuri şi sucuri, chiar şi ţigări, acolo era locul unde te puteai întâlni şi cu studenţii altor secţii ai Universităţii. Aici îl zărea uneori, în grupul lui de colegi, pe Laurenţiu, student la psihologie, un tip nonconformist, venit de la Tulcea. Îl vedea uneori trecând pe culoar, îi observase şi el privirile şi uneori, parcă înadins, stăruia privind afişele la avizier şi o căuta, încercând să lege o conversaţie.
Ocazia a apărut într-o zi rece de sfârşit de octombrie, zi cu ploaie şi vânt sălbatic. Era în troleibuzul 43, mergând spre Tomis Nord şi gândind-se cum să facă să nu o plouă de la staţie până acasă… Era şi el în troleibuzul ticsit de studenţi. A coborât grăbită la penultima staţie, şi-a înfăşurat eşarfa galbenă de la gât pe cap, ca să o protejeze de ploaia în rafale. Din spatele ei, a apărut şi el cu o mare şi neagră umbrelă.
– Hei, blondo, pot să te conduc până acasă…?
Ea s-a prefăcut că nu îl cunoaşte şi a încercat să mărească pasul. Inutil, paşii lui erau mai mari, căci el era înalt, de conformaţie atletică. În plus, ea purta şi ghetuţe cu toc.
– Colega, a strigat-o el din nou, lasă-mă să te conduc până acasă!
Atunci s-a oprit şi ea, cu răsuflarea tăiată de efort, şi a acceptat protecţia umbrelei lui.
– Eu sunt Laurenţiu, de la psihologie!
– Bună, încântată, Adela, română-franceză, anul III!
– Ştiu cum te cheamă, te-am observat des în campus, a mai adăugat el cu un zâmbet larg pe faţa albă, privind-o cu cei mai negri şi adânci ochi în care îşi văzuse ea reflexia vreodată.
– Te văd de la balcon uneori când o duci pe sora ta cea mică la şcoală şi când o iei, căci stau la etajul 9 în blocul turn, în gazdă la cineva.
– Tu ai fraţi? a încercat ea să lege o conversaţie, deşi inima îi bătea nebuneşte şi privea numai în jos, cu faţa roşie de emoţie.
– Da, a răspuns el şi o tristeţe grea i s-a aşternut pe chip, numai că fratele meu este bolnav!
Au continuat discuţia despre fratele lui care suferea de sindromul Down, o boală care nu se mediatiza în acei ani de comunism. Nu se recunoştea nici faptul că existau copii cu deficienţe şi nici alte probleme majore, cum ar fi cazul copiilor născuţi din mame sero-pozitive, numai în Constanţa erau peste 1000 de persoane cu acest diagnostic grav şi fără leac.
De la acea întâlnire, se vedeau aproape zilnic şi deseori vorbeau chiar şi câte o oră după cursuri. Era foarte atrasă de personalitatea lui, de felul liber de a vorbi, de faptul că nu se ruşina că părinţii lui sunt săraci sau că fratele lui este bolnav. Existau multe prejudecăţi în perioada aceea şi deseori erai catalogat nu după competenţe sau deschiderea intelectuală, ci după familia din care proveneai…
Au fost prieteni buni de atunci, deşi ea şi-ar fi dorit ca el să fie îndrăgostit de ea. Ar fi vrut să o sărute nebuneşte sau să îi ofere flori, romantismul ei însă se ciocnea de pragmatismul lui şi de mentalitatea lui de om venit de la ţară, care îşi ştia locul şi că nu ar fi fost acceptat, dat fiind mediul din care provenea, plus acea boală a fratelui mai mic, care atârna ca un stigmat.
Adela nu avea nicio problemă cu asta, dar când a început să îi povestească mamei şi apoi şi tatei despre colegul ei de la psihologie, amândoi au avut reacţii bigote, mama motivând că ar avea şi ea, dacă s-ar mărita cu el, copii cu această boală sau că tot ce ar realiza în viaţa asta ar fi să se mute profesoară la Tulcea…
Dezamăgită de reacţia lor, nici nu le mai povestea când mergea la ceaiurile dansante cu el sau când o conducea până acasă.
În decembrie a fost organizată o tabăra studenţească la Câmpulung Moldovenesc, la munte. Mama nu ar fi lăsat-o, dar, pentru că avea bursă, şi-a plătit-o singură. El făcuse economii, şi s-a înscris şi el să meargă tabăra.
În cele două săptămâni la munte, în decorul alb, hibernal, dragostea lor a înflorit timidă şi pură. Deseori dansau împreună, mergeau singuri la plimbare şi se sărutau ca în filme. În cele două săptămâni însă nu i-a spus niciodată măcar că o iubeşte, lucru care îi provoca ei multe nopţi de nesomn şi de nemulţumire.
În tren, în drum spre casă, ea l-a provocat la o discuţie serioasă despre relaţia lor. El i-a spus trist că nu îi poate fi iubit şi nici viitor soţ pentru că nu are posibilităţi materiale şi nici nu ar putea să o condamne pe fiinţa iubită la mediocritate şi sărăcie.
– Bine, şi atunci ce facem? l-a întrebat ea cu lacrimi în ochi.
– Putem fi doar prieteni sau ne despărţim ca să nu mai suferim nici eu şi nici tu.
Supărată foc şi rănită de ceea ce îi spusese el, ea nu i-a mai vorbit de atunci. Şi-a văzut de învăţătură şi multe nopţi a plâns după el. Îl vedea uneori, dar nu îi vorbea niciodată.
În anul 4, la repartiţii, ea a obţinut un post la o şcoală de lângă oraş, la Năvodari, iar el, cu media mare pe care o luase la licenţă, s-a putut duce la Tulcea să profeseze şi să îi ajute pe copiii cu deficienţe, visul lui suprem.
Guest post by Maria Gabriela Ionescu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
