Suntem ceea ce ne imaginăm că suntem. Creierul este un organ ciudat care nu face diferența între real și imaginar. Știu asta din surse sigure de pe vremea când mă imaginam molipsită de toate bolile posible.
Ipohondria apăruse neanunțată, într-o joi. Drept e că trecusem printr-un lung șir de boli diverse și variate ale celor din jur, pe care simțisem necesar să le conștientizez pe propria piele. Ca un fel de autopedepsire pentru că eram departe. Suferisem pe rând de scleroză în plăci, tumoare la creier, probleme grave cu inima și cancer în stadiu avansat. Credeam atât de mult “ca le am”, că învățasem pe de rost toate simptomele, tratamentele posible și aveam o idee foarte exactă despre speranța de viață în fiecare caz. Ajunsesem să dau sfaturi pe forumurile spcializate cu exemple personale de manifestări “clinice”.
“Un caz normal” ar fi consultat specialiștii în domeniu pentru a confirma simptomele. Eu nu eram un caz normal. Mie îmi era frică de specialiști. Singurul specialist pe care avusesem curajul să-l consult fusese cardiologul și asta pentru că, în pofida simptomelor, știam sigur că stau bine cu inima. Și chiar stăteam.
Ipohondria a dispărut pe neașteptate într-o miercuri, nu se știe de ce și în ce fel. Cert e că dispăruse practic neobservată. Se stinsese pur și simplu. Probabil că mă plictisisem de forumuri și sfaturi. Sau poate că-mi dădusem seamă că sufăr de ceva la care nu mă gândisem. Mă întorsesem de la mare cu o durere infernală de ureche. Pur și simplu nu puteam funcționa normal. Fusesem pusă în situația aceea absolut necesară de a vedea un specialist. Îl văzusem. “Otolaringocevadegenul”. Îmi făcuse vreo șase teste standard și, la final, se declarase în încapacitatea de a pune un diagnostic fără un scan al zonei. Nu știu alții cum sunt, dar mie cuvântul “scanner” îmi provoacă irevocabil ipohondria. Cu gândul la diversele tipuri de tumori posibile, mă prezentasem la scanner, și, după vreo treu zile, mă chemaseră să ridic rezultatele. Într-o atmosferă solemnă, înfricoșătoare, îmi înmânaseră un plic cu o imagine și vreo trei fraze. Citisem frazele și mi se înmuiaseră pe loc picioarele. Frazele vorbeau de exisența unor chestii cu nume ciudat-foarte-pompos pe care Google le asocia practic sistematic cu cancerul în fază terminală.
©Michael James Talbot
A doua zi, la 6:30 dimineața fix, îmi sunasem specialistul să-i spun că sunt pe moarte. Specialistul mă pusese să repet termenii încă o dată, ceea ce mă făcuse să capăt certitudinea morții iminente și, după vreo 5 secunde care-mi păruseră luni, îmi spusese că “e mecanic”. Adică se rezolvă cu un spray într-un bidon mare. Frecventam specialiști buni, într-o săptămâna se rezolvase.
Revenind la creier și la incapacitatea lui de a face diferența dintre real și imaginar, într-o ordine complet aleatoare, de-a lungul vieții m-am simțit:
– statuie – până la 28 de ani crezusem că mi se va ridica statuie; atât de mult crezusem în mitul statuii, încât fusesem sigură că mi se va oferi postul de director când anunțasem că voi pleca în Franța, “doar-doar mă voi răzgândi”, dar șeful se uitase la mine blând, părintește, îmi spusese să profit de ocazie, să nu-i uit și să nu-mi fac griji prea mari pentru ei, se vor descurca cumva, în definitiv orice om e înlocuibil;
– scriitoare – eram atât de mândră de stil și de subtilitatea imaginată a frazelor, de profunzimea transpusă în cuvinte a trăirilor, încât prima carte o și vedeam lansată, un succes planetar anunțat cu surle și trâmbițe; spre marea mea dezamăgire, ca să fie succes planetar trebuiau să fie cititori care să rezoneze cu stilul, cu subtilitatea imaginată a frazelor și cu profunzimea transpusă în cuvinte a trăirilor și nu erau îndeajuns de mulți;
– fină și subtilă cunoscătoare a sexului opus – până la vârsta de 40 de ani crezusem că există o oarecare similitudine de funcționare a sexelor; îmi imaginasem, cu alte cuvinte, că în absolut toate cazurile există sentimentele care stau la bază tuturor lucrurilor; în jurul vârstei de 40 aflasem din surse sigure și argumentate cu exemple proprii că fiziologic și psihologic nu este cu putință așa ceva; nu aveam cum să înțeleg, nu eram bărbat, asimilasem informația ca atare și o folosisem în caz de necesitate pentru a explica anumite “chestii”: euforia generată de 5 beri sau chiar mai multe,
și lista ar putea continua, dar acum mă simt într-o formă de zile mari, fix ca la 18 ani, când habar n-aveam că unii funcționează altfel decât alții și când viața era roz și era așa de frumos să crezi că există duioșie și sentiment – reciproce amândouă – la tot pasul.
Să vedem cât mă va ține.
Pe Daniela o găsiți toată aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! ?
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Ziua în care am divorțat de mama
Cei mai buni veterinari devin copiii care au avut animale de companie
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
