I-am spus că mă poate suna oricând, iar reacția lui mi-a confirmat faptul că nu înțelege cum stau lucrurile nici cu mine, nici cu relația mea. Matrimonială. A râs și a zis ooo, cum a sunat asta…, imaginându-și, probabil, că neavând niciun fel de sentimente pentru el, improprii, ar zice lumea, statutului meu, l-aș putea considera o cunoștință oarecare. Nu s-a gândit niciun pic la faptul că aș putea fi o ființă singură și liberă, căsătorită fiind. Și acum explicația, pe înțelesul tuturor, cu precizarea că e punctul meu de vedere și că orice comentarii trebuie să pornească de la premisa că lucrurile pot fi și altfel, din moment ce s-au întâmplat aievea.
Nu e nimic complicat. Relațiile care se stabilesc între oameni sunt într-o continuă dinamică, pentru că oamenii se schimbă permanet, sub influența multor factori, prea mulți ca să poată rămâne inofensivi. Totul în existența umană se desfășoară ca un proces care poate cunoaște un număr variabil de faze, pentru că evoluția nu cunoaște stereotipii și nu se poate limita la preconcepții de o natură care îi este exterioară, deci străină, și care ține de rațiune, orgolii sau false constrângeri morale. Nu fiți pudibonzi și recunoașteți că mitul iubirii veșnice este o utopie, oricâte romane de dragoste ați fi citit. Iubirea se naște în suflet (și, la modul ideal, în spirit), se întreține cu plăcerea cărnii (erotismul), evoluează până la un apogeu și apoi începe un proces de degradare firesc, cu efecte variabile. Se transformă în prietenie, colaborare, parteneriat, ajutor reciproc, simpatie, acceptare, solidaritate, acolo unde există motivație de ambele părți, sau dispare, generând răceală, indiferență, care poate merge până la disconfort, stres sau afecțiune psihică. Cazurile de depresie în cadrul cuplurilor căsătorite sunt cele mai frecvente și cele mai semnificative din punctul de vedere al simptomelor pe care le dezvoltă (s-a demonstrat experimental faptul că a fi căsătorit te face mai depresiv, întrucât disputele maritale generează stres profund, arată un studiu realizat de Universitatea Wisconsin-Madison pe o durată de 11 ani), iar reacțiile la aceste analize confirmă pe deplin acest lucru. Rata divorțurilor cauzate de depresia post-nupțială e în continuă creștere, pentru că, nu-i așa, socoteala din târg nu se potrivește cu cea de acasă, și nici zilele nu sunt trase la indigo.
Sursă foto: 500px.com
Ceea ce nu înțeleg oamenii este faptul că dispun de aceeași libertate atunci când se aruncă într-o relație, și când aceasta se deteriorează. În afara libertății, orice altă convenție n-ar trebui să cântărească atât d egreu încât să devină o amenințare la adresa sănătății psihice, și, implicit (!), a sănătății fizice. Se știe că bolile fatale au și cauze sufletești, pentru că nefericirea sapă adânc în funcționarea optimă a organismului. Aici intervine diferența dintre oameni: unii conștientizează și acceptă sfârșitul unei relații (vorbesc în termeni de pasiune reciprocă), alții se cantonează în rigori care nu au nimic de a face cu ceea ce înseamnă plăcerea de a fi împreună cu cineva. Unii știu și vor să se prefacă, motivați de interese diverse, alții adoptă calea infidelității și a compromisului, iar alții aleg calea adevărului, afirmând tranșant noua stare a lucrurilor. A spune cuiva ”te iubesc” ar trebui să presupună conștiința profunzimii sentimentelor, verificate în timp și în situații diferite (iubirea carnală, sau cea pur rațională mi se par insuficiente și ostentative, cred că iubirea ar trebui să privească ființa în toate dimensiunile ei, pentru a fi validă și autentică), iar a declara încetarea ei nu ar trebui nici pe departe să implice ”curaj”, așa cu se clamează, ci luciditate și sinceritate. Și se poate.
Nu e nicio tragedie în faptul că doi oameni au încetat să se mai iubească, e o lege a firii care acționează perfect logic. De aici, asumarea acestei realități ar trebui să vină ca un nou legământ, de libertate. Nu te mai iubesc, prin urmare îți redau libertatea. Desigur, spre deosebire de iubire, care se afișează public, această separare, ca un fel de divorț tacit, se petrece în intimitate, putând lua calea oficială sau, perfect posibil și de înțeles, a conviețuirii asumate pe principiile respectului reciproc. Dar nu toată lumea înțelege că esți dator să redai libertatea omului de care nu te mai leagă nimic, înțelegând că undeva, în lume, există un altul care i-a fost sortit și care ar putea să-l facă fericit. Lege universal valabilă. A te menține într-o captivitate asumată și a îți forța partenerul să rămână în aceeași închisoare datorită convențiilor sociale, morale sau care țin de orgoliu este o mare greșeală. Înseamnă că nu înțelegi mecanismele simple ale sufletului, care e liber. Un om inteligent este un om care înțelege că nu are dreptul de a fi călăul altuia și, prin urmare, trebuie să aibă înțelepciunea de a desface frânghiile în care îl subjugă pe celălalt. Secolul 21 ar trebui să aducă o nouă viziune asupra relațiilor dintre oameni, dar este încă sufocat de incapacitatea lor de a conștientiza valoarea libertății individuale.
Nu, nu e egoism. E arta de a fi liniștit și, prin urmare, fericit. Numai un om liber de prejudecăți este un om liber să iubească.
Guest post by Mihaela C.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
