Cu ani în urmă, un băiat și-o fată au venit la mine la radio. Trăiseră într-o casă de copii, dacă nu mă înșală memoria, și se iubeau enorm. Iar din dragostea lor s-a născut un copil. Autoritatea tutelară i-a considerat incapabili să-și crească fiul și l-a luat de lângă ei ca să-l trimită într-un orfelinat și să-l dea apoi spre adopție. Tinerii din povestea mea erau orfani și săraci, dar erau sănătoși, curajoși și, cel mai important, știau din propria experiență că lucrul de care are cea mai mare nevoie un copil e dragostea. Am crezut în ei și în visul lor de-a avea o familie. M-am folosit de influența pe care mi-o dădea statutul de jurnalist, am făcut investigații, am săpat, am întrebat în stânga și în dreapta, am cerut socoteală și, în cele din urmă, am reușit. Nu mai știu exact cum am făcut, dar cei doi tineri și-au recuperat copilul. Destinul m-a aruncat în valurile vieții lor când mă așteptam mai puțin. Anul trecut, tinerii din povestea mea m-au descoperit pe Facebook. Așa am aflat că trăiesc în Belgia, că au 3 copii, iar la fiecare aniversare a celui mare spun un “mulțumesc” și pentru mine.
Pentru mulți oameni din viața mea am fost colac de salvare și i-am ajutat să ajungă la mal. Oameni care s-au agățat de mine și pe care i-am ținut strâns de mână în bătaia valurilor, făcând tot ce ținea de mine ca ei să ajungă teferi pe nisip, la soare. Odată ajunși pe plajă, s-au descurcat singuri. De mulți dintre ei nu mai știu nimic, unii încă îmi mai amintesc despre momentele acelea din viața lor.
“Vreau și eu să fiu salvată!” m-am plâns de nenumărate ori, simțind uneori că am obosit cu adevărat înotând și că vreau să mă tragă și pe mine cineva pe mal, alteori doar alintându-mă din nevoia de a primi protecție. Așa cum se sclifosesc piticii care știu că, dacă se smiorcaie convingător, obțin de la părinții lor măcar atenția prin care li se cere să tacă, la fel și eu m-am plâns de nenumărate ori că vreau să fiu salvată și vreau și eu să găsesc un colac. Nu l-am găsit. Am înotat și îi sunt recunoscatoare tatălui meu că m-a învățat de mică mai multe stiluri, ca să le pot schimba atunci când obosesc. Mă descurc și în plută când valurile sunt de nestăpânit.
Abia în ultima vacanță, privind marea de colace la câțiva metri de mine, am înțeles de ce nu mi-am găsit colacul de salvare. Pentru că eu însămi sunt colac. Am în jurul meu oameni care sunt valuri, oameni care sunt naufragiați, oameni care sunt nisip, am și scoici, și am și pești. Mă mai întâlnesc în larg cu alți colaci. Ne recunoaștem și ne salutăm de la depărtare, ba chiar ne ajutăm, dacă naufragiații ne sunt prea grei sau de prea mult timp pradă valurilor. Dar nu mai aștept să mă salveze nimeni și nici nu mă mai plâng și nici nu mă mai alint. Am intrat în viața unor oameni, întâmplător sau nu, fix atunci când ei aveau mai mare nevoie de o mână de ajutor. Mi-e clar ca mie Dumnezeu mi-a dat misiunea de colac. Mi-o asum și sunt fericită când ajut naufragiații să ajunga pe mal, în siguranță. Și dacă unii dintre ei trimit spre mine un gând bun este cea mai importantă răsplată.
Pe Mirela o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
