Am zis, la un moment dat, că voi scrie articole despre o iubire ce nu moare. Așa este. Cred în continuare că nu moare, dar doar în sensul că nu va fi uitată de niciunul dintre noi sau poate doar de mine…
Nu pot uita.
Nu pot uita perioada din viața mea în care am simțit să dăruiesc iubire, în care am ales să nu aștept, să nu cer. Nu pot uita perioada când viața mea a început să devină, bucata din existența mea în care am început să învăț să mă iubesc pe mine. Nu pot uita în veci omul alături de care am început să învăț iubirea de sine cum n-o mai făcusem până atunci. Nu pot uita omul care m-a acceptat fără să ceară, fără să vrea să mă schimbe, omul pentru care am fost o zână așa cum eram. Nu pot uita omul care m-a iubit fascinat de ce eram eu. Nu pot uita omul care m-a învățat că merit iubire exact așa cum sunt, că e suficient să fiu eu însămi și sunt vrednică de o iubire înălțătoare. Nu pot și nici nu vreau.
Perioada aia stă mărturie faptului că poate exista o relație în care nu există luptă, invidie, competiție, control, manipulare, ci deplină dăruire. A fost o relație în care a fost un dans sublim între a conduce și a te lăsa condus, un echilibru armonios în care ne puneam in valoare calitățile unul altuia și îl așezam pe celălalt în lumină pentru a străluci.
Iubirea aia a fost desăvârșirea mea ca femeie, ca om. Prin iubire și doar prin iubire, prin aceasta iubire necondiționată am învățat să fiu mai bună, să ofer toate darurile sufletului meu, am învățat să vreau să fac o diferența în lume, chiar dacă eu personal nu voi primi niciun beneficiu.
Mi-e dor.
Mi-e dor de o trăire însă, nu neapărat de un om. Mi-e dor să mă abandonez cu toată ființa în brațele cuiva, mi-e dor să am atâta încredere încât să-mi dau drumul, știind că va fi bine, mi-e dor să mă simt mai în siguranță decât la mama în brațe, mi-e dor să renunț la orice formă de precauție și control. Mi-e dor de perfecțiunea unui bărbat puternic, dar blând.
Mi-e dor să-mi fie atât de cald și bine în brațele cuiva, încât, într-o îmbrățișare, să-mi dispară orice durere, să mi se detensioneze în așa fel orice mușchi, încât să știu că aș aluneca și m-aș scurge pe podea de nu m-ar ține strâns. Mi-e dor de o conexiune dincolo de cuvinte, mi-e dor să știu dinainte ce va vrea să spună, mi-e dor să mă invite exact unde aș vrea să merg, mi-e dor…
Mi-e dor de împărtășire copilărească a unor lucruri mici doar de dragul conectării și menținerii vii a legăturii dintre noi. Mi-e dor să știu că mă ascultă chiar de vorbesc nimicuri de cinci minute, atent și cu drag în privire, mi-e dor să ascult a cincea oara aceeași poveste, învățând cu sete fiecare perspectivă în parte, fiecare gând nou, mi-e dor să vrem să mâncăm exact același desert, dar să luam două diferite doar ca să ne răsfățăm, mi-e dor să rătăcim împreună pe străzi, mi-e dor să simt că oriunde aș fi nimic rău nu mă poate atinge decât ca să mă împlinească, numai ca să mă facă și mai fericită.
Mi-e dor sa fiu o perfectă pentru cineva, mi-e dor să nu trebuiască să-mi cenzurez vreun gest sau cuvânt, pentru că sunt iubită exact așa cum sunt, iar pentru omul de lângă mine nu simt decât pură admirație și profundă iubire, mi-e dor să fiu darul prețios pe care viața l-a scos în cale în mod misterios, mi-e dor să copleșesc cu atâta iubire, mi-e dor să fiu eu, Zâna lui.
Guest post by Tinkerbella lui
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
6 semne că relația se apropie de sfârșit
Despre bărbați, cu luciditate: ce a mai rămas din promisiunea unei relații
Îi zici destin, o faci. Și apoi?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
