– continuare de aici –
A doua zi părăsi micul hotel și luă primul tren, hotărându-se ca la următoarea oprire să se poposească pentru două-trei zile. Simțea nevoia de o mică pauză și își spuse că ar fi bine să încerce să se conecteze cu locurile și cu oamenii cu care venea în contact. Să se integreze cumva, înainte de a ajunge la destinația pe care și-o propusese. Vedea acel loc ca pe un liman, ca pe un ultim resort, care o va ajuta să-și schimbe complet și definitiv viața. De unde să o poată lua de la capăt, lăsând absolut totul în urmă, pe seama trecutului.
În apropierea gării găsi un mic han unde închirie o cameră, se instală și coborî să facă o plimbare prin orășelul de provincie. Era o zi plăcută de început de toamnă. Totul i se părea inedit și atrăgător. Atmosfera locală era calmă și primitoare. Oamenii își vedeau de treburile lor, dar găseau câteva clipe să se salute și să schimbe două vorbe. Se opri la un local oarecare să ia masa de prânz. Parcurse curioasă meniul de carton tipărit cu litere înflorate, dar în cele din urmă ceru chelnerului să aleagă pentru ea ce știe că e mai bun și să-i aducă și un pahar de vin alb. Servi mâncarea în tihnă, privind amuzată la copiii care se jucau peste drum. Era o cu totul altă lume decât cea cu care era ea obișnuită. Nu se mai simțea încătușată, prinsă ca într-o capcană, lipsită de speranță.
Plăti și lăsă chelnerului un mic bacșiș, după care își luă la revedere și continuă să cutreiere străzile. La un moment dat, ajunse într-o parte a localității în care, lucru foarte ciudat, străzile și clădirile aduceau foarte mult cu orășelul de provincie al vărului ei, avocatul. Pe moment avu senzația că este prinsă într-un vârtej, că nu mai știe unde se află și că totul a fost o simplă nălucire de-a ei, în dorința de a ieși din situația aceea încâlcită. Amețită, se sprijini cu mâna de o clădire, făcând eforturi să-și revină în fire. Dintr-o curte apropiată ieși grăbită o femeie cu o fetiță de câțiva anișori. Le privi disperată, ca și cum aștepta din partea lor să o salveze într-un fel sau altul. Să îi spună că tot ce trăia de câteva zile bune era real și că viața ei mergea nestingherită înainte. Abia când cele două trecură prin dreptul ei și le auzi vorbind franțuzește începu să-și revină. „Sunt aici! Sunt cu adevărat aici, departe de… tot!”
Se uită în jur, încercând să găsească un reper pentru a se putea întoarce la han. Nefamiliarizată însă cu locurile, hotărî să o pornească înapoi pe același drum pe care venise. Pentru o vreme chiar reuși, dar ajunsă într-o intersecție, nu-și mai putu aduce aminte strada pe care venise. În schimb, la o distanță de câteva case zări un mic părculeț și o porni într-acolo. Ziua era încă suficient de lungă și nu începuse să se întunece, așa că hotărî să poposească puțin pe o bancă. Spre surprinderea ei, parcul era aproape pustiu la acea oră. Părea mai mult o zonă de trecere pentru cei care locuiau în zonă, sau un loc în care veneau mamele să-și plimbe copiii dimineața. Se opri pe una din cele câteva bănci și privi în jur. Câteva alei, două-trei bănci, un loc de joacă pentru copii cu leagăne și un tobogan, arbuști de jur împrejur și câțiva copaci mai răsăriți, care păreau oarecum stingheri, ca niște uriași în țara piticilor. Totul părea mic, delicat, liniștit. Câteva vrăbiuțe făceau tărăboi în jurul ei, certându-se din motive doar de ele știute. Dintr-odată se simți cumplit de singură. Părăsită chiar. Ca și cum ar fi fost singură pe lume. De minute bune nu mai trecuse nimeni prin parc. Era doar ea acolo. Până și vrăbiuțele se îndepărtaseră, ducând în văzduh cearta lor neînțeleasă. Se întristă și îi veni să plângă. Cum stătea acolo, cu sentimentul acela de pustiu în suflet, fără să-și dea seama din ce motiv, gândul îi fugi la Weber și la dimineața aceea când se întâlniseră în parc. De ce trebuia să și-l amintească tocmai pe el?! Realiză că, ori de câte ori îi era greu, se simțea singură și părăsită, era tristă sau speriată, gândul ei fugea prima oară la Weber. De ce nu la Kowalski sau la ai ei, n-ar fi putut spune. În adâncul ființei ei se dădea o luptă între ură și iubire față de toți ai ei, dar mai ales, de Weber. Uneori încerca să se agațe pentru câteva clipe de ideea că totuși ar fi putut-o iubi pe ea, pe Elina, și nu doar amintirea soției pe care o pierduse în brațele morții mai întâi, și apoi în brațele amantului de care aflase abia după aceea. Nu am să aflu niciodată dacă m-a iubit cu adevărat…, își spuse ea.
De-acum începuse să se întunece. Se ridică anevoie și o porni spre strada principală pe care venise. Opri primul trecător apărut în cale și-l întrebă de han. Primi indicațiile necesare și se îndepărtă abătută. Hotărî să sară peste cină. Nu îi era foame, iar dacă avea să i se facă mai târziu, avea niște biscuiți rămași de dimineață. Urcă în cameră, închise ușa în urma ei și rămase pentru o vreme pe întuneric. Întuneric în cameră, întuneric afară, întuneric și în sufletul ei. Ascultă pentru o vreme zgomotele străzii, care se împuținau tot mai mult. Lumea se retrăgea pe la casele ei și se ducea la culcare. În cele din urmă se dezbrăcă și ea și se băgă în pat, rugându-se să aibă parte de un somn fără vise. Nu voia să se mai gândească la nimic. Adormi pătrunsă încă de acel sentiment de însingurare și înstrăinare de tot și de toate.
La un moment dat, în toiul nopții, auzi ca prin vis niște sunete ciudate. Se trezi dezorientată, neștiind unde se află. Încercă să dibuie după veioză, dar negăsind-o acolo unde o știa acasă la ea, renunță. Dintr-odată realiză brusc că zgomotele care o treziseră veneau dinspre ușă. Cineva încerca să răsucească o cheie în ușa camerei și să intre peste ea. Îi veni să țipe, însă sunetul i se opri în gât, lăsând-o fără suflare. Inima îi bătea, gata să-i iasă din piept. Sări din pat îngrozită, neștiind ce să facă. Fără a aprinde lumina, apucă unul din scaune și îl propti în podea cu speteaza sub clanță, dibui după cheie, o vârî în ușă și o răsuci rapid de două ori, rămânând cu degetele încleștate pe ea. Cu urechile ciulite, se strădui să audă ce se petrecea de cealaltă parte a ușii. Tremurând ca varga, fără glas și fără suflare, primul ei gând fu: „Acasă! Trebuie să mă întorc imediat acasă!”. Ar mai fi putut opri încă demersurile de divorț, sau ar fi putut lua o hotărâre împreună cu Weber, orice, numai să nu mai fie singură, în bătaia vântului.
Auzi o bufnitură înfundată, un bărbat înjurând și îndepărtându-se cu pași împleticiți. Apoi, o cheie căzând pe jos, o ușă descuiată cu greu și trântită cu zgomot. Apoi se făcu liniște. Cu greu reuși să se oprească din tremurat și să-și descleșteze degetele de pe cheia pe care o lăsă de data asta în broasca încuiată temeinic. Bău un pahar cu apă, încercând să se liniștească și să se adune. Se plimbă prin cameră, agitată, încercând să ia o hotărâre: să plece a doua zi mai departe, sau să se întoarcă acasă? Se zbuciumă astfel aproape întreaga noapte. Abia spre dimineață, căzu răpusă de oboseală.
*
Când se trezi, Weber se afla pe marginea patului, privind-o cum doarme. Deschise ochii, nefiind surprinsă că-l vede acolo, ca și cum l-ar fi așteptat sau s-ar fi dorit ca el să se afle în camera ei când se va fi trezit.
– Chiar credeai că nu am să te găsesc?
Nu îi răspunse. Se ridică puțin, frecându-se la ochi precum un copil. Nu știa ce ar fi putut să-i spună. Oftă resemnată, lăsând umerii în jos, ca un om înfrânt. Nu mai avea scăpare. Oriunde s-ar fi dus, ar fi găsit-o. Ce rost ar fi avut să mai fugă de el?!
– Știi că sunt singurul om care te iubește cu adevărat…
Îl privea în continuare fără a rosti niciun cuvânt, așteptând cuminte să-i spună ce avea să facă de acum înainte. Weber o privea și el tăcut, mângâind-o tandru pe deasupra păturii, mai întâi pe pulpă și pe șold, urcând treptat cu mâna înspre talia și sânul ei stâng. Elina nu făcu niciun gest prin care să-l oprească. Nici nu simțea că ar mai dori face asta. Mângâierea lui o făcea să se simtă în siguranță. În sfârșit, era acolo, lângă ea. Nu mai era singură, nu se mai afla în pericol. Weber dădu pătura la o parte și o privi mai întâi cu dragoste, admirându-i frumusețea trupului de femeie tânără și apoi, cu o dorință fățișă. Cămașa de noapte, ridicată deasupra genunchilor din cauza zbuciumului de peste noapte părea ca o invitație. Weber își strecură mâna pe sub materialul subțire, mângâindu-i pielea catifelată. Contactul cu mâna lui o făcu să tresară și să geamă de plăcere. Pentru o clipă, își recunoscu faptul că îi lipsise atingerea lui. I se părea ciudat cu nu se aruncă asupra ei cum o mai făcuse de atâtea ori, luând-o prin surprindere, asaltând-o pur și simplu. De data asta totul se petrecea lent, pe îndelete, de parcă Weber încerca să o redescopere milimetru cu milimetru, bucățică cu bucățică. Chiar în clipa în care-și termină gândul, acesta se aruncă asupra ei, hulpav, sărutând-o înfocat și strângând-o tot mai tare în brațe. Cu un gest brusc o dezveli complet, aruncându-i cămașa de noapte de pe ea și, cu gesturi grăbite, reuși să-și scoată haina și să-și desfacă pantalonii. O privi pentru câteva secunde și, în clipa când se pregătea să o pătrundă… auzi câteva ciocănituri zdravene în ușă.
Tresări speriată, neștiind ce să facă. Prin ușă auzi o voce de femeie:
– Domnișoară, nu coborâți să luați prânzul?
Se uită în jur, buimacă. O rază a soarelui strecurată printre draperii poposise chiar pe fața ei, zăpăcind-o și mai tare. Unde mă aflu? Ce s-a întâmplat?
Privi în jur. În cameră se afla doar ea. Scaunul rămăsese proptit cu speteaza în clanța ușii, hainele îi erau aruncate neglijent pe marginea patului… iar vocea care o trezise se îndepărta de-acum, bodogănind:
– Cum au unele noroc, fir’ar să fie… ce bine ar fi să pot dormi și eu până la prânz, fără nicio grijă…
În cele din urmă reuși să se dumirească unde se afla. Care va să zică, nu pot scăpa de el nici în vis! Oricât de mult m-aș depărta…
– citește continuarea aici –
Guest post by Anna Marinescu
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
