Sub flori de tei ți-am cunoscut privirea / și de atunci nu îmi trebuie nici măcar Nemurirea; Răzvrăteşti în mine doruri, patimi, enigme/ Am pierdut șirul, câte rânduri (ți-) am scris, oare, cu speranța că vei auzi / Ale mele suspine? Nu vreau să cred că în zadar se simte atâta foc și trăire/ Nu vreau să ascult tăcerea nopții dacă e goală de tine/ Nu vreau să știu dacă Ea te ține departe de mine/ Nu pot, nu vreau… fără tine.
Am lăsat deschisă mica portiță a inimii mele, cu o tensiune crescândă care îmi pulsa teribil creierii amintind, inevitabil, de furtunile din verile copilăriei, cu bubuitul asurzitor al tunetelor, când incandescenţele fulgerelor mă ţintuiau într-o stare ciudată, de frică și fascinație. Îmi trebuia, se pare, încă de atunci, precum aerul, un ceva nelămurit care mă mistuie și mă mângâie, mă urcă la nori și mă târăște în beznă, de parcă lumea întreagă nu are un leac pentru liniștea mea sufletească.
La marginea vieții apare, uneori, o privire care ne smulge pentru o vreme din iadul zilnic, șoptindu-ne mincinos despre fericire și nesingurătate, iar noi deschidem larg brațele, deși simțim, instinctiv, că și “totdeauna” este efemer, oricât de mult ne-am zbate să fie altfel.
Iar tu? Ai scrutat întrebător câteva secunde, cu o răceală care mi-a înghețat venele, și am știut atunci că în blocul ăsta de gheață nu va mai locui nicicând, nimeni după tine. Și cum ar putea, când eu însămi, iată, nu mai locuiesc, se pare, acolo… Am plecat de tot din mine, sau în tot cazul, am lăsat locul ocupat de un trup care se plimbă haotic prin lume, existând fără să știe, fără să-i pese ce-i vor aduce zilele și lunile următoare, până când, plictisit de jucăria asta istovită de luptă și uzată, Universul o va arunca și pe ea în malaxorul de unde nimeni nu se mai întoarce.
Mi-ai cântat atunci un cântec dintr-acelea care ți se lipesc de suflet, cu o senzație a regăsirii unui ceva pierdut de vieți întregi, șoptind magic despre adâncimi fără de granițe. Plonjam în sine cu frământări o mie, fără să știu încotro duce valul ăla fără nume, îngrozită de lipsa controlului, dar și sedusă, în egală măsură.
Citiţi şi Capriciu diabolic
Sunt oameni pe care-i întâlnim de câteva ori și care ne rămân înscriși în hărțile complicate ale simțurilor, trasând o linie implacabilă între ieri și mâine, după care existența nu ne va mai aparține vreodată nouă înșine, ci numai lor.
Ce folos că vei cuceri, de aici înainte, lumea întreagă și chiar Absolutul, câtă vreme nu le vei mai simți niciodată savoarea? Ce folos că birui acum – grețoasă ironie – lupte pentru care altădată ți-ai fi dat ani din viață, dacă nu poți câștiga inima care te frige și prin absența, și prin prezența ei, cu o nonșalanță naivă care te sfâșie pe dinăuntru…
Îmi lipsești atât de tare, suflet rebel, încât îmi e dor până și de amintirile cu tine.
Guest post by Medeea
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
