Lumea în care trăiesc asta mi-a spus: că trebuie să iubești cu dragoste curată, nepămînteană, cu iubirea aia irațională, rusească, cu iubirea totală, dedicată, perenă și netemătoare de timp, latino-americană, cu sacrificii și compromisuri uriașe. Peste tot dai de povești de dragoste, unele fericite, altele tragice, toți caută acea dragoste specială, unică, definitivă, revelatorie, cea care te face să te cunoști pe tine însuți deplin, să-ți testezi limitele supraviețuirii, ale durerii, ale tristeții, ale speranței și deznădejdii. Toți oamenii pe care i-am cunoscut sau citit au avut în vedere această dragoste, posibilă sau imposibilă, realizabilă sau nu, dragostea supusă întîmplării, perversității timpului, însă în același timp unică și irepetabilă, cea mai importantă în economia sufletului, călăuzitoare, iubirea magnum.
Peste tot am întîlnit dragostea asta, la oameni simpli, la poeți, la genii, la politicieni, la oameni istorici sau contra istoriei. Toți au căutat să smulgă nemuririi o pagină sau mai multe, să bolduiască în timp iubirea lor, s-o emfazeze, să facă din iubire scopul suprem al ființei lor, scopul ultim al tuturor căutărilor. Și mie mi-a trecut prin cap același lucru, și mie mi-a venit că trebuie să iubesc așa, să fac dragostea să fie o poveste pe buzele tuturor îndrăgostiților care își trag energia, suflul, idealul din istoria asta supremă a dragostei, la care participă toate calvarurile sau împlinirile din toate poveștile de dragoste reținute în memoria colectivă a omenirii. Ca tot omul, m-am gîndit că trebuie să am și eu povestea mea de dragoste.
Ca un pariu, cumva. Să văd cît de mult înseamnă pentru mine să iubesc, mai ales că pe măsură ce am început să înțeleg lumea și mecanismele ei mi-am dat seama că nu-s ca toți ceilalți și că iubirea mea nu e la fel ca a lor, că oricît aș căuta să fiu fantastic de îndrăgostit, că oricîți îngeri și-ar sacrifica aripile pentru mine și iubirea mea, eu rămîn în esență pămîntean, rămîn în esență om și, oricît de sus pe scara evoluției, umanitatea din mine e mereu animalică, e mereu supusă poftelor sau trăirilor egoiste, dragostea mea e doar a mea, e modul meu de a mă reflecta în celălalt, de a-i zdruncina temeliile și a vedea dacă se clatină și se prăbușește de pe piedestal, ca o statuie prost făcută. Cu cît îmi doream să iubesc mai mult cu atît îmi venea în cap ideea că dragostea mea, cea mai reală, mai pură și mai puternică e mai degrabă o sumă a tuturor momentelor în care am simțit ceva pentru cineva. Că iubirea ideală nu există, că magna cum laudae a tuturor utopiilor despre dragoste este religia, că pe scheletul acesta se construiește și dragostea umană, unică, în care adorata sau adoratul are un singur chip după chipul și asemănarea celui încifrat în sufletul nostru.
Așa sînt eu, din punct de vedere al dragostei, un politeist. Am atîta iubire în mine că nu există o singură ființă din acest univers s-o primească pe toată. Mai mult decît atît, nu există cineva capabil s-o suporte pe toată. Pentru că dragostea mea nu e ideală, nu e perfectă, nu înseamnă renunțare și nici măcar înțelegere. Dragostea mea nu înseamnă încredere, nu înseamnă compasiune, dragostea mea nu vine cu sentimente supraumane, galactice, dumnezeiești. Nu vine cu genialități, cu purisme desuete, cu alegorii sau gesturi supreme. Dragostea mă caracterizează complet, dragostea mea e așa cum sînt, superficial, mincinos, înșelător, prefăcut, dual, antievolutiv, ratat.
Mă iubesc pe mine, îmi satisfac poftele, îmi satisfac orgoliul ori de cîte ori iubesc și asta e dragostea adevărată, pentru că omul care îmi dă șansa adevărată să mă iubesc este omul pe care care îl consider, în cel mai pur act al ființei mele, iubitul meu. Asta am învățat în școala vieții, că dragostea vine cînd omul de lîngă tine te lasă să faci orice-ți trece prin cap, indiferent că-l strîngi la piept sau îl înjosești, că-l ridici pe piedestal sau îl dărîmi cu un dos de labă, că-i spui adevărul sau îl minți. Asta e dragostea, făcută din două porniri contradictorii, tu, care poți să te iubești cum altcineva te iubește la rîndul său, tu, care te hrănești din iubirea suferindă a celuilalt ca să fii cu atît mai puternic, mai luminos, mai aproape de dumnezeu.
Iubești cu adevărat cînd ești iubit, iubești cu adevărat cînd iubirea nu-ți mai pune piedici și poți face ce vrei cu trupul tău, cu trupul iubitei, cu mintea ta, cu mintea ei, cu viitorul tău, cu viitorul ei, cu viața ta, cu viața ei, poți face absolut orice cu iubirea ta, cu iubirea ei, chiar și să renunți, chiar și să-ți bați joc, să violezi. Pentru că nimic nu-i mai adevărat decît iubirea pe care o simți și-o acumulezi în tine și, indiferent că e dăruită sau cucerită, o ții pentru tine, e a ta, o condensezi, o esențializezi, o faci să fie cea mai importantă parte a ființei tale și atunci cînd te-ai hotărît să dăruiești chiar și cea mai infimă picătură, celălalt este stăpînul fericirii.
Am înțeles că dragostea mea, atît de pămînteană, atît de umană și de supusă capriciilor, atît de ușuratică și de lipsită de prejudecăți, atît de carnală și văduvită de simbolism, atît de coruptivă, egoistă și defectivă de unicitate, dragostea asta plurală, dragostea asta ca un altgoritm, ca un șir infinit, este cu adevărat dragostea în care cred, în fața căreia mă plec și mă rog. Toți dorim să iubim o singură dată, definitiv. Și eu îmi doresc asta, și eu vreau să găsesc iubirea iubirii, cu toate că știu că, pînă la urmă, oricît de serioasă ar părea treaba asta, oricît de adîncă și cosmogonică în religia ființei ar fi, dragostea e doar un tricou pe care vrei să-l ai, o fiță umană la modă, așa cum au fost mereu setea de putere sau cea de bani.
(fragment din romanul Sunt un curv)
Citiţi şi
10 greșeli pe care nu le mai facem în pat după o anumită vârstă
Orice i s-a întâmplat altuia ni se poate întâmpla și nouă
Despre bărbați, cu luciditate: ce a mai rămas din promisiunea unei relații
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
