Cine spunea că ploaia plânge? Nu. Ploaia nu plânge. Când cade, ea râde. La fiecare atingere a pământului, trage câte un hohot de râs. De bucurie că s-a eliberat din cer.
Plodinîkî stă la semanfor, aşteptând să se facă verde. Numără în gând secundele. Nori negri, bucălaţi, gargantueşti îi stau agăţaţi deasupra scăfârliei. Se uită la ei şi numără: unu – un câine uriaş cu trup de iepure şi coadă de leu, doi – o gâscă grasă, cu picioare de cocostârc, trei – o nu-mă-uita cu petale negre şi cenuşii… Offf… nu se mai face odată verde! Simte pe creştetul capului o atingere rece, jilavă ce-i coboară versantul posterior spre ceafă. Şi-aude un chiţcăit vesel, aproape imperceptibil, ce se stinge treptat. Semaforul e tot roşu. Încă un strop. Şi încă unul. Încă unul… Un cor de hohote de râs în tonuri baritonale, de soprană, de alto, de tenor, de bas… Un amestec de tonuri pe care Plodinîkî le înregistrează cuminte. Se miră că ceilalţi trecători aşteaptă impasibili ca semaforul să se facă verde, fără să dea atenţie sarabandei picăturilor de ploaie.
Ploaia se înteţeşte. Cade picătură după picătură. Corul se intensifică. Un hohot e ţipător, altul galben, unul e mai şoptit, altul cântat, unul gângurit, altul de tenor, unul roz, altul de mezzosoprană, unul senzual, altul bordo… Cântă ploaia. Dansează. Şi râde în sute, mii de tonuri şi nuanţe.
Oamenii îşi deschid umbrelele. Plodinîkî nu are umbrelă. La ce bun o umbrelă? De ce să pună oprelişte la această cădere de frumuseţe celestă? Se lasă în puterea răpăielii de hohote de vară.
Ploaia îi cântă pe faţă, pe cap, pe spate, îi șiroiește un menuet văzut şi auzit numai de el. Îşi priveşte mâinile. Sunt mari şi ude. Ai zice copăi întoarse pe care ploaia le blagoslovește cu udeala ei.
De vârful nasului îi stă agăţată o picătură de cleştar. Închide un ochi. Priveşte lumea prin ea. E roşiatică de la lumina semaforului. Şi acolo, înăuntrul picăturii, e amorfă. Lumea de afară e ordonată. Dar prefăcută.
O dantelă cristalină de ploaie se flendureşte în aer şi cade cu râs zgomotos pe asfalt. Ochiurile ei croşetate sunt mari şi dolofane. Pocneşte asfaltul la atingerea picăturilor de ploaie. Şi sfârâie. Nu le e milă picăturilor să-l plesnească. Să danseze deasupră-i ca nişte drăcuşori poznaşi, puşi pe şotii. Râd de Plodinîkî care priveşte ca un prostuţ la dănţuiala lor. Murat până la piele. Hainele-i ude sunt lipite de trup.
Plodinîkî îşi priveşte vârfurile degetelor. De fiecare deget e atârnată o bobiţă cristalină care stă să cadă. La arătătorul mânii stângi, boaba atârnă mai greu. E dodoloaţă şi pură. Plodinîkî o cercetează atent. În interiorul ei, un alt Plodinîkî stă la semafor. Semaforul e roşu. Plouă. Picăturile de ploaie râd când ating asfaltul. Dansează şi râd. Plodinîkî e ud până la piele. Hainele-i sunt lipite de trup. De fiecare deget îi atârnă o bobiţă cristalină de ploaie. De arătătorul mâinii stângi, atârnă o picătură mare şi curată. Şi în interiorul ei, Plodinîkî vede un alt Plodinîkî care stă la semafor. Plouă şi de arătătorul mâinii stângi atârnă o picătură mare de ploaie, curată ca lacrima în care un alt Plodinîkî stă la semafor… Lacrimi mari, cât picăturile de ploaie, îi curg lui Plodinîkî pe obraji. Plânge Plodinîkî. Iar Ploia râde frivolă.
Plodinîkî îi priveşte dus pe gânduri pe ceilalţi Plodinîkî închişi în boabele cristaline de ploaie şi simte pe obraji şiroaie călduţe care se amestecă cu apa rece, căzută din cer. Semaforul întârzie să se facă verde. Secundele par ani. Cine spune că ploaia este tristă? Ploaia râde zgomotos când atinge pământul şi pe Plodinîkî. Plodinîkî se supune ploii. Nu poate înfrunta tristeţea imbatabilă care-l inundă la vederea oamenilor ferecaţi în propriile tristeţi. Şi plânge. Nu ploile sunt triste, oamenii sunt trişti, gândeşte el, simţind tristeţile multiplicate ale tuturor celorlaţi Plodinîkî, prizonieri neputincioşi ai ouălor de cleştar făurite de cer.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Stilul de viață Friluftsliv și câteva imaginare expresii norvegiene pentru stări reale (UMOR!)
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
