Sunt o persoană sensibilă, empatică, dar nu plâng prea ușor. În ultima lună, însă, mi s-a întâmplat să o fac de mai multe ori. Din drag, din recunoștință, din orgoliu trezit de oamenii minunați în mijlocul cărora trăiesc. Milano, Lombardia, Italia. Casă mea de 26 de ani. Începând de anul acesta, o să am mai mulți ani trăiți aici, decât în țara mea, România.
Soțul meu, când vede că mă emoționez până la lacrimi cântând din toate puterile imnul italian pe balcon, împreună cu toți vecinii, zice că sunt mai italiancă eu decât el, născut în această splendidă țară.
Și nu pot să fac nimic, mă emoționez și plâng în față televizorului, când văd medicii și infirmierii obosiți, disperați, neputincioși, preocupați să-i salveze pe cei care ajung în spital speriați, cerșind din ochi o gură de aer. Oameni care stau zile, săptămâni întregi departe de familiile lor, de copiii lor, ca să poată salva viețile altor mame, tați, bunici.
Și se întâmplă ca în lupta asta insidioasă și necunoscută să rămână pe câmpul de bătaie chiar ei, salvatorii. 63 de medici au murit, în Italia, de la începutul epidemiei.
Pe oamenii de aici nu i-am auzit, de la începutul crizei, văicărindu-se, înjurând, batjocorind pe cei care lucrează c regiunea asta, cea mai greu încercată din toată Italia, să poată funcționa.
Citiți și Sunt oameni care
Medicii, infirmierii, polițiștii, vânzătorii, muncitorii care trebuie să asigure produsele de prima necesitate, protecția civilă, toată lumea are respect pentru ei. Nici politicienii nu mai sunt atât de huliți acum, toată lumea a înțeles că în perioada asta de criză trebuie să fie sprijiniți toți cei care lucrează și iau decizii pentru binele tuturor cetățenilor. Indiferent de culorile politice. Suntem toți în aceeași barcă, iar vâslașii trebuie să scoată barca la mal.
Imensă generozitate italiană și-a arătat fața și de această dată. Firmele de catering au asigurat mâncarea medicilor și infirmierilor, hotelurile din Milano le-au pus la dispoziție camerele lor persoanelor infectate, care nu pot să stea în carantină acasă din cauze logistice: o singură baie, un singur dormitor, spații restrânse.
Populația a donat Protecției Civile Italiane peste 40 milioane de euro, din care, comisarul Borelli a anunțat ieri că au fost cheltuiți peste 7 milioane pentru mășți, combinezoane, ventilatoare și alte materiale. A spus cifra exactă, până la ultimul euro, și asta mie mi-a dat încredere. Încredere în niște oameni care prin transparența lor știu să gestioneze nu doar bani, ci și situații de criză.
Într-un interviu transmis aseară, un pilot de la Alitalia a anunțat că de două zile avioanele naționale aduc acasă italienii din Anglia și Spania. Zeci de mii de cetățeni care și-au dorit să se întoarcă acasă și statul i-a ajutat, s-a dus după ei, așa cum făcuse cu cei din China, așa cum urma să facă și cu cei din America de Sus, Africa și India. Se întorc acasă și țara îi primește. N-am auzit ca vreunul dintre ei să nu respecte carantina, să mintă sau să-i pună în pericol pe ceilalți cetățeni.
Marile branduri italiane, cunoscute în lumea întreagă, ca Gucci, Ferrari, Armani, au donat bani și materiale, ba chiar au început să producă mășți, dezinfectate, respiratoare artificiale.
Multe popoare au sărit în ajutor. Chinezii cu aparatură și medici, cubanezii cu medici și infirmieri, rușii cu materiale și medici, albanezii cu o echipa de medici și infirmieri, americanii cu material medical și ajutor pentru construirea spitalului de campanie la Cremona, nemții au trimis avioanele lor militare pentru a prelua bolnavii din Lombardia pentru care nu mai era loc în terapia intensivă pentru a fi tratați în spitalele din Germania.
Oameni care ajută alți oameni. Din solidaritate, din recunoștință pentru că în alte ocazii de criză, Italia a fost lângă ei, prin medicii și protecția civilă italiană.
Sunt mândră de regiunea asta, de oamenii ei, de Italia toată. Într-o criză atât de insidioasă și necunoscută, merge înainte în liniște, cu demnitate, spirit de sacrificiu și multă umanitate.
Dintre toate neadevărurile spuse despre ea și oamenii ei, una a durut cel mai mult: nu credem că au murit oameni, nu am văzut cadavrele, nu le-am văzut rudele plângând, bocind, smulgându-și părul de durere, nu le-am văzut durerea pusă în piață.
E inuman să gândești așa despre tragedia din casele altor oameni, dar cei care au gândit nu or să aibă niciodată demnitatea, decența, compasiunea și generozitatea acestor oameni.
Sunt într-una dintre cele mai fierbinți zone ale Planetei, dar nu aș vrea să fiu în nicio altă parte a lumii, pentru că acolo unde oamenii sunt tratați cu respect și nimeni nu este lăsat în urmă, merită să-ți trăiești viața. Și merită respectul, dragostea și recunoștința fiecăruia dintre noi.
Milano, Lombardia, Italia, vă mulțumesc și vă iubesc!💙
Citiți și alte articole ale Mariettei.
Marietta e Romantica lu’ pește 🙂 Dacă vă place, o vizită și un like o vor face să zâmbească.
Marietta a scris și o carte: Fata cu cimbru în buzunar. O găsiți aici. Dacă vă va plăcea, o va scrie și pe-a doua. 🙂
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Să mă prezint, sunt fosta soție a lui Petru (cutia cu surprize)
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
