O știi pe aia cu, eu vreau să schimb lumea, mai puțin pe mine, nu? Că, sigur, doar problema e la lume, la cei din jur, nu la mine, eu, asta care mă chinui să fac un bine și ceilalți nu înțeleg și, mai ales, nu mă înțeleg.
Mă lupt cu tristețea de vreo doi ani încoace și normal că eu vreau în continuare să schimb lumea, nu pe mine. Nu vreau să mă schimb pe mine, eu care le fac rău tuturor celor din jurul meu prin starea mea, eu, asta care-i trag pe toți după mine în prăpastia pe care singură am săpat-o, da, nu vreau să mă schimb. De fiecare dată când spun că o să mă fac bine e ca și cum aș spune obosită, seara înainte de culcare, o rugăciune la întâmplare, doar ca să mă pot băga mai repede în pat după.
Normal că poți să te faci bine, normal că poți oricând să o iei de la zero și să scapi de tot trecutul și de toată tristețea. Citeam astă vară Makine și el spunea că e posibil, e posibil ca după ce ai ieșit de la Auschwitz, de exemplu, să duci o viață normală, ca văduvă fiind, să speri că într-o zi te poți ridica și că poate vei întâlni din nou dragostea. Eu singură mă împiedic de mine, mă plâng mereu că am pierdut fericirea, însă de fiecare dată când mi se întinde o mână, o șansă, ceva ce ar putea fi colacul meu de salvare, eu nu fac decât să resping. Resping pentru că nu merit și nu mai cred că, odată ce am pierdut fericirea, o putem regăsi. Lucrurile pe care le pierdem sunt pierdute odată pentru totdeauna și de îndată ce acceptăm adevărul ăsta enervant, ne scuturăm poate de iluzii și speranțe pe care le alimentăm zilnic.
©B [R]asulev
Joi dimineață eram în avion și citeam ceva de Epictet, care mi s-a părut al naibii de tulburător, pentru că m-a făcut să mă gândesc la felul meu zbuciumat de a privi viața și de a mă raporta la ceea ce trăiesc. Nu pierdem fericirea, o dăm înapoi, nu pierdem pe cineva, îl dăm înapoi, spune Epictet. Mi-am amintit în acele momente cum de foarte multe ori m-am plâns în viață că am pierdut fericirea și băteam din picior ca un copil răsfățat care a scăpat dulcele mult dorit. De foarte multe ori am rămas blocată în acel moment, în acel moment de pierdere, în loc să mă gândesc și eu ca toți ceilalți că viața merge înainte și tot pomelnicul ăla care mă scoate din sărite – viața merge înainte, asta este, alte lucruri se întâmplă și sănătate!, bla bla bla.
Nu știu cum putem trece peste tragedii, cum ne putem reface viața după momente care ne destabilizează complet, cum putem scăpa de masca asta de victimă pe care ne place să ne-o punem din când în când. Să ne gândim că nu pierdem nimic, ci că dăm înapoi, să fie asta soluția, pentru că dacă vom da înapoi, acel lucru va reveni, va ști să găsească drumul spre noi? Dar de ce trebuie să dăm înapoi fericirea, dacă ne purtăm frumos cu ea, de exemplu, cine decide? Toate întrebările astea mă sfâșie și nu știu unde aș putea găsi răspuns, poate Epictet e prea mult pentru mine, el e calm și rațional, nu-și amintește la nesfârșit ce a pierdut sau mă rog, dat înapoi.
Când eram mică, mama tot spunea că sunt specială și că nu-s făcută pentru lumea asta, căci sunt prea delicată și fragilă, iar toți imbecilii ăștia mă rănesc. De la un timp, cred că am doar cuci în cap și că nu sunt absolut deloc specială. Poate ar trebui să-l citesc mai des pe Epictet, să-mi scoată el toate păsările care fac o gălăgie în capul meu de zici că vine primăvara, nu alta…
Guest post by Teofana Ungureanu
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
