În literatura noastră, George Bacovia ( 4/17 septembrie 1881 – 22 mai 1957) reprezintă „un caz”, fiind considerat de criticul Nicolae Manolescu drept singurul poet român care ”a coborât în infernul trăirilor lipsite de lumina călăuzitoare a spiritului”, un „paradox”, pentru faptul că sensibilitatea lui modernă, aproape avangardistă, este turnată în tiparele simbolismului decadent pe care îl reprezintă într-un mod cu totul particular, printr-o viziune poetică inconfundabilă în peisajul literar românesc. „Dintre poeții români, Bacovia e singurul care s-a coborât în Infern. Vedeniile aduse la suprafață sunt, la lumina zilei, stranii și tulburătoare ca imaginile de la panoramă.” Citând un fragment dintr-un interviu acordat de poet lui I. Valerian: „Trăind izolat, neputând comunica prea mult cu oamenii, stau de vorbă cu mine însumi, fac muzică și, când găsesc ceva interesant, iau note spre a mi le reciti mai târziu. Nu-i vina mea dacă aceste simple notițe sunt în formă de versuri și câteodată par vaiete”, N. Manolescu conchide: „El descoperă poezia ca impas: nu scrie pentru a se exprima, ci tocmai pentru că nu se poate exprima… […] Bacovia este oratorul mut al lui Eugen Ionescu”. (Poeți moderni, Editura Aula 2003)
La o lectură de profunzime, Bacovia este un poet care își selectează auditoriul, pentru că el este – în primul rând – o stare de spirit, iar apoi un mod de a fi. Nu oricine poate fi bacovian… numai acei înzestrați cu puterea de a privi, dincolo de textul propriu-zis, cu ochii copilului închis în casă de o mamă înăbușitor de protectoare de teama revirimentului unei boli care macină încet plămânii și face dificilă orice respirație, asistând la spectacolul sumbru al unei naturi în care turnul bisericii care se profilează în zare aruncă umbra timpului, măsurat de bătaia clopotului din oră în oră, asupra unui cimitir… Obsesia morții, temă singulară, acordează pe o singură strună poezia lui, care devine un plâns al omului în interiorul unui plâns al universului, îngemănate într-o singură voce tragică. Manierismul lui este pe deplin inteligibil astfel, din perspectivă psihanalitică, simbolurile configurează un imaginar bântuit de fantasme ale propriei angoase existențiale, materializată în sonorități de o tonalitate seacă, în deplin acord cu substanța lor. Între ființă și neființă, Bacovia este poetul nostru modern care ne apropie de universalitate, traversând egal vremurile, fără a cădea în desuetudine. Trebuie să fi trecut prin Infern, asemeni lui Dante, pentru a percepe vibrația de dincolo de materia brută a limbajului artistic și a decela, în spatele măștii sale tragice, conștiința unui spirit ardent, transfigurat de suferința eșecului existențial. Poetul însuși mărturisește că umblă neștiut printre oameni, cu ezitarea unui damnat: „Melancolia firii mele nu ar fi niciodată înţeleasă. Unii din prietenii mei îmi spun că sunt inadaptabil, că fug de oameni. Este o exagerare. Iubesc oamenii şi îi privesc cu interes prin geamul din faţa casei mele. Cred ca fiecare duce ceva bun cu sine, şi, dacă nu sunt toţi la fel, de vină sunt împrejurările care diferă de la individ la individ. Evit oamenii pentru că persoana mea ar aduce un fel de umbrire peste veselia lor spontană. Îi respect prea mult ca să le aduc vreo supărare.”
Soția poetului, Agatha Grigorescu-Bacovia, este cea care a înțeles felul în care poezia devine destin, pornind tocmai de la un aparent insignifiant memento din copilăria autorului și prin aceasta a pus la îndemâna cititorului singura cheie de lectură autentică. Memento mori, acel sentiment copleșitor al imanenței morții, va marca definitiv lirica bacoviană până la cele mai mici frânturi de gând, turnate în structurile esențializate până la ermetism ale unei sintaxe construite după principiul poeziei moderne „maximum de gândire în minimum de expresie” (Hugo Friedrich). Numai astfel poate fi înțeles un mare poet care gândea în termenii unei ecuații existențiale de un dramatism nedisimulat: ”La ce bun și atâta scris?… ai pentru cine… când se înțeleg așa de greu gândurile cele mai sincere. Nu servește totdeauna sinceritatea… și a spune totul poate fi obositor pentru cei ce te citesc. Știi dictonul francez: «Pensez deux foi savant de parler une». Eu gândesc de zece ori înainte de a scrie o dată”…
Sursă foto: publicnewsfm.ro
Cum și-a petrecut Bacovia agonia ultimelor zile, din cartea ei – „Poezie sau destin. George Bacovia. Ultimii săi ani.”
„Răsfoiesc însemnările din CARTEA DURERII.
20 mai… orele 8.30 seara… brusc, te-au cuprins dureri grozave… Ce chin! Ce convulsiuni! Nimic nu ajută… Dumnezeule! cum poți tortura astfel un trup atât de firav?…
ora 1 noaptea…
Nicio injecție nu folosește…
-Închide, fă întuneric, te rog. Dar mâna mea mângâie fruntea înghețată de chinuri…
Șoptești pierdut… „S-a dus a-mo-rul… un … amic… delir… morfină”
Rămâi istovit pe perna udată de sudorile chinuitoarelor dureri.
21 mai, ora 6 dimineața… Mai slăbit… durerile mai chinuitoare… Efectul morfinei a trecut… Tensiune 28, tensiune 5, pulsul 50… Lupți. Vine doctorul la consultație, ești galben, galben, apoi alb ca sideful… Și ziua aceasta se scurge în chinuri… Ceri oranjadă, suc, apă… de-abia poți înghiți. Răresc jaluzelele… Din 4 în 4 ore, medicamente, injecții… Le refuzi, nu mai suporți înțepăturile… Te-ai topit ca ceara.
22 mai, orele 5 dimineața…
Complet istovit, șoptești: „Buiote, ceai cald”… Ți-e trupul rece. Te ridici să rărești jaluzelele. Te clatini, recazi pe pat.
Ora 6. Sorbi puțin ceai, schimbi căpătâiul… Îți mângâi fruntea aproape înghețată. Îți încălzesc mâinile, picioarele, cu sticle calde… dar trupul se răcește tot mai mult… mă privești cu ultimul senin ce se încețoșează…
Încă mă urmărești cu seninul ochilor mari, în stingere…
ora 7 și jumătate. Începe consultul medicilor… „O intervenție ar fi salutară, zic ei, dar e prea slab.” Nu răspundem…
-Ce zic doctorii?… O intervenție… O, nu! Abia mai poți articula.
-A plecat doctorul?
-Prepar injecția…
Te-ai întors cu fața la perete… „Ce întu-ne-cime… vii-ne… în… tu… ne… ri… cul…” ai închis ochii. O sincopă? dar întunericul te-a învăluit pentru de-a pururi.
Cu mâna ta într-a mea. Te-ai stins… atât de repede! atât de repede! Într-o ușoară respirație care-ți ducea sufletul spre slăvile senine din acea splendidă dimineață de mai.
În treizeci și șase de ore, durerile te-au biruit… nu mai ești, iubitule!
Orele 8 seara...
Au venit să te ducă în sicriul de stejar, sculptat cu lauri. Te-am condus în mașina neagră eu cu bietul Gabriel, pierit, uluit de acele negre, îndoliate clipe… Te-am lăsat în penumbrele holului de marmură și mătase ale Casei tovarășilor tăi de scris, pe catafalcul îndoliat cu purpură și negru de mătase, ca și scările și coloanele acelei scări.
Astfel, te-ai despărțit de odaia ta, de Agatha ta, de Briel al nostru, splendida grădină pe care o iubeai atât de mult, mai zăbovind 24 de ore în întunecimea fastuoasă a acelui palat… tu, care disprețuiai palatele…
[…]
27 mai… Mă trezesc buimăcită, după somnifere… și… alerg spre camera ta… să-ți spun acel… „Bună dimineața, Iorguț!”
Golul din odaie mă trezește la realitate. Mă sprijin de ușă. Nu mai e nimeni în casă…
Aud portița.
Tresar…
Nu ești tu,
Nu!
Mă întorc în singură…
„Nu!” „Nu!”
Spun toate volumele
Tale,
Toate lucrurile din odaie,
Odaia însăși,
E un mare „NU!”
Iar timpul
Plesnește
Ca o păstaie… (din volumul „Lumină”)
Trebuie să trăiesc în această cuirasă a Durerii. Cămașa lui Nessus nu cred că era mai ucigător de dureroasă decât această armură a suferinței…”
Undeva, înfipte în carnea eternității, cuvintele lui Bacovia, cel cu numele derivat din stirpea vechilor greci iubitori de viață – ce paradox! – rămân să răscolească, aspre ca destinul însuși, tăcerea din veacurile ce vor veni.
Ego
Tot mai tăcut şi singur
În lumea mea pustie –
Şi tot mai mult m-apasă
O grea mizantropie.
Din tot ce scriu, iubito,
Reiese-atât de bine –
Aceeaşi nepăsare
De oameni, şi de tine.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
6 semne că relația se apropie de sfârșit
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
