Iarăși e mai, iarăși e soare și naturii pare să nu-i pese câtuși de puțin de dezamăgirile mai mici sau mai mari din viața ta. Iarba înverzește, pomii înfloresc, păsărelele susțin primăvăratice concerte, îndemnându-te să te aduni și să mergi mai departe.
Lumea vorbește mereu de „prima dragoste”, dar tu n-avuseseși atunci maturitatea să înțelegi că dacă-i prima, nu e, așadar, singura. Mai încolțește, de-acum și sâmburele îndoielii, pe care, oricât te-ai strădui, nu o să-l mai înlături. Căci ai învățat deja că poveștile sunt doar pentru copii… și adolescenți.
Simți că întreaga natură s-a trezit la viață, iar tu poți vedea din nou lumea caldă și luminoasă. Și, totuși, te miri că inima-ți tresare când îl vezi…
Am avut norocul să-l întâlnesc la momentul potrivit. Sau, cel puțin, așa crezusem atunci… Mi-a ieșit în cale și era puțin derutat, căci nu știa bine drumul… Cu un rucsac în spate, nou sosit în orașul în care eu studiam. L-am ajutat să își găsească drumul, la fel cum și el m-a ajutat, apoi, să îl găsesc pe al meu…
Nu era prima dată când îl vedeam, ci doar prima dată când înțelegeam că fericirea poate veni și „din senin”. Doar noi o complicăm cu planuri.
Mai învățăm, în timp, că fiecare iubire e diferită. Căci niciodată o poveste nu seamănă cu cealaltă. Și, deși te crezi mai matur, simți cum te năpădesc emoții copilărești, atunci când îi vezi numele scris pe ecranul telefonului. Doamne ferește să suni tu! Sigur o să te bâlbâi și o să te faci te râs… Noroc că s-au inventat sms-urile! În sfârșit, poți să stai minute-n șir ca să-l compui și să-l modifici de câteva ori înainte să-l trimiți. Literele rotunde și ferme, deloc tremurate (ca vocea ta) nu o să te trădeze vreodată…
Și parcă niciodată serile nu-s mai frumoase ca în luna mai. Vântul adie cald, cerul e înstelat și greierii anunță deja că e aproape vară… Seara mea se anunța și ea tare plăcută, căci mă pregăteam să ies și să-i cunosc prietenii.
M-am integrat pe loc, căci și ei erau tare simpatici și veseli și apoi… ce ar putea să meargă rău când ai vreo douăzeci și ceva de ani, planurile de viitor abia se întrezăresc, iar tu încă crezi că poți schimba lumea?…
Pentru că toți băuserăm deja câte un pahar de vin și atmosfera se destinsese și mai mult, cineva a venit cu ideea să povestim, pe rând, momentul cel mai stânjenitor pe care l-am trăit… Povestirile au început să curgă și doar hohotele de râs mai acopereau clinchetul paharelor. M-am gândit serios la ce aveam să povestesc, mai ales că era prima dată când îi vedeam și voiam să fac impresie bună. Și poate că nu a fost foarte „fair play”, dar am ales să nu vorbesc despre mine, ci despre noua mea colegă de apartament.
Nu trecuse nici o lună de când ne mutaserăm împreună. Era tare frumoasă și isteață, însă din cale afară de timidă. Mai ales în compania băieților. De o timiditate exacerbată, încât, povestea ea, avea momente când nu mai era în stare să scoată niciun cuvânt. Pentru că nu-mi venea a crede așa ceva, s-a hotărât să-mi spună cum a decurs cea mai recentă întâlnire romantică a ei.
Se machiase astfel încât să-și evidențieze frumoșii ochi albaștri, ba chiar trecuse și pe la coafor. Se îmbrăcase cu cea mai drăguță rochie pe care o avea, astfel că atunci când a văzut-o, partenerul ei a rămas mut de admirație. Însă, dacă la el era doar o expresie, aflu că prietena mea nu a reușit să lege mai mult de două vorbe, și alea doar pentru a comanda ceva din meniul bogat al restaurantului.
Conștientă fiind de momentele stânjenitoare de liniște apăsătoare, atunci când nu răspundea monosilabic la întrebările ce îi erau adresate, s-a hotărât să meargă până la toaletă. Doar-doar mai câștigă puțin timp și își revine și, până la urmă poate că băiatul nici nu o să remarce că întâlnirea începuse cu stângul. Zis și făcut, se mai pudrează, își dă cu ruj, vede și ea în oglindă cât e de drăguță și se gândește că poate asta o va mai scoate din impas…
Își face curaj, așadar și se întoarce la masă. Din păcate, emoțiile o copleșiseră din nou, încât nici nu mai era în stare să îl privească în ochi pe băiatul din fața ei, căruia i se citea uimirea în priviri: „Domnișoară, oricât de mult mi-ar plăcea compania dumneavoastră, să știți că nu cu mine ați ieșit în oraș…” Colega mea simte cum îi năvălește tot sângele în obraji de rușine. Se scuză, se ridică de la masă și privește, tulburată, înspre băiatul cu care venise de fapt. Acesta era cu două mese mai în spate. Sperase ca el să nu fi văzut scena jenantă de adineauri. Dar se înșelase. Căci o privea împietrit, cum se îndreaptă, împleticindu-se, în sfârșit, spre el. Ba încă, în scurtul drum care-i mai rămăsese de parcurs până la masă, se și împiedică, cu zgomot, încât atrage toate privirile din restaurant. Parcă mai ceva decât atunci când intrase, maiestuos, călcând apăsat cu noii ei pantofi cu toc, de care era atât de mândră…
Povestesc, deci, această pățanie dintr-o suflare și, recunosc, simt puțin păcatul mândriei, căci povestirea mea reușise să îi amuze cel mai mult… Mă ascultaseră cu atenție și își închipuiseră scena în amănunt: „Ce fraier!” exclamă unul dintre ei (deși, să recunoaștem, băiatul n-avusese nicio vină)… „Oare a mai ieșit vreodată cu ea?!” se întreabă altul, abia stăpânindu-și râsul… Sunt din ce în ce mai bucuroasă că seara mea fusese un succes și reușisem să-i impresionez pe prietenii iubitului meu. Dar, mai ales, că-l făcusem pe el să râdă așa de tare…
Se ciocnesc, din nou, pahare cu vin. „Nu. Nu s-au mai văzut de-atunci…” răspunde, după o scurtă ezitare chiar băiatul din fața mea. Toate privirile se îndreaptă spre el, mirate, când acesta ne lămurește: „Cu mine era prietena ta la întâlnire…” După un scurt moment de pauză, toată lumea izbucnește în râs. Mai puțin eu. Iată, aveam și eu de-acum momentul meu stânjenitor…
Și totuși, ce îmi amintesc acum cel mai bine din acea seară de mai, dincolo de cerul înstelat, de vinul bun, de neobosiții greieri și de prietenul rușinat, e zâmbetul lui sincer…
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
