Toată forfota paşnică ori belicoasă a omenirii se va linişti pentru câteva ore, cât lumea va fi conectată la nunta secolului.
S-a scris atât de mult despre, încât câteva rânduri în plus se duc direct în preaplin. Un gând mai merită totuşi a fi aşternut pe ecran: oamenii sunt o specie surprinzătoare prin curioasa nevoie de fericirea altuia, aproape sau foarte depărtat.
Nu, nu la modul altruist, adică să aibă vreo grija zilnică să o provoace şi s-o întreţină, ci la modul mimetic, de împrumut, temporar săţios. Când puţin sau mai mult din propriile vise se împlinesc odată cu câte o astfel de reuşită a unei “fete din popor”. Care, dacă se mărită nu doar cu un milionar şi tânăr şi frumos, ci cu unul care îi poate aduce şi o coroană adevărată, deja adevereşte unul dintre miturile cele mai consecvent şi atent perpetuate de către jumătatea feminină a planetei.
Dar care ar putea fi o explicaţie mai aproape de adevăr pentru frenezia care cuprinde femei de toate neamurile când se anunţă o astfel de unire a două destine, cam imposibil altfel de prevăzut şi foarte rar de întâmplat?
În afară de apetenţa generală pentru spectacol, uneori circ, şi pentru neobişnuit, uneori morbid, în astfel de momente “fericite”, în mintea femeilor scoate capul (nu neapărat hidos, de meduză) un mare nerealism care le paşte dintotdeauna. Nu-i nimic rău în a visa cai verzi pe pereţi, i.e nunţi regale la care ţi-ai dori să fii invitată, dacă nu protagonistă, ori măcar spectator mai din rândul înti. Dar cine a trecut printr-o relaţie lungă de câţiva ani înainte de a ajunge s-o oficializeze ar trebui să ştie că punerea pirostriilor (con)sfinţeşte o supă deja călâie, o victorie muncită, care şi-a pierdut cu trecerea vremii din strălucire, un angajament solemn, dar lipsit de fluturi.
În astfel de cazuri, regale, pe jumătate regale sau în întregime comune, se cam adevereşte zicala “boală lungă, moarte sigură”. Cred că dragostea înfocată, erosul, şi-a cam luat zborul din cuibul regal, că zâmbetele şi emoţiile mirilor vor fi doar de ochii camerelor ori ai mulţimilor. O uniune pregătită după protocoale regale stricte, la care s-a ajuns după negocieri secrete şi analize despre care nu am vrea să ştim prea multe pentru a nu eroda “mitul Cenuşăresei”, nu e tocmai ce vă doriţi, nu-i aşa? Hmm, mă tem că răspunsul ar fi majoritar: nu mai contează, m-am măritat, am învins! Câte ar mai recunoşte apoi, deschis, că, de fapt, au înfrânt… ? 🙂 Lady Di vă spune ceva?
Nu vreau defel să despoleiesc nunta secolului. Va fi foarte frumoasă, în termeni de organizare de evenimente. Va fi plină de VIP-uri şi de gură-cască. Va face câteva valuri în oceanul planetar al gândirii umanităţii, care, ca în Solaris, cred a şi zămislit-o din atâtea vise legate de măritiş.
Citiţi şi
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
