Prietena mea, Flavia, e fericită doar când pleacă în numeroasele ei vacanţe, cînd îşi cumpară ultimul model de telefon, geanta abia apărută pe piaţă, pantofii la care majoritatea dintre noi ne uităm doar în vitrină, rochia pe care a căutat-o luni la rând şi pe care a găsit-o din întâmplare într-o zi ploioasă de martie.
În aceeaşi zi ploioasă de martie, eu sunt fericită să fac tortul de mere pe care am învăţat să-l fac în clasa a XII-a, de la Mirela, colega şi prietena mea din liceu. Ştiu că le place copiilor şi gândul la bucuria şi ţipetele lor de plăcere îmi aduce multă fericire.
– Doamneeee, cum rezişti în viaţa asta plată, mă apostrofează ea etalându-şi ultima achiziţie, în timp ce eu scot tortul din cuptor. Eu am nevoie de continuă mişcare, de oameni noi, de oraşe noi, de lucruri noi, de situaţii noi…
– Şi nu te oboseşte căutarea asta continuă? o întreb zâmbind.
Cred că noi două avem o altă viziune a ceea ce înseamnă fericirea sau poate nu fericirea, mulţumirea. Sunt persoane pentru care fericirea o reprezintă banii, cariera, posibilitatea de a-şi permite şi satisface orice moft. Alţii se consideră fericiţi dacă sunt sănătoşi, dacă viaţa le e senină, dacă nu le apasă sufletul nicio grijă, dacă n-au probleme care să-i ţină treji în noapte, dacă au înţelegere în familie, şi respect, şi iubire.
Dacă pentru prietena mea fericirea e ca o roată panoramică frumoasă şi ameţitoare, pentru mine e ca o gogoaşă trecută prin zahăr vanilat. Zahărul ăla fin, impalpabil, care mă acoperă şi-mi intră în pori, care mi se lipeşte de suflet şi sună toţi clopoţeii inimii cum sunau clopoţeii la gâtul cailor pe care-i avea bunicul şi pe care îi înhăma în zi de sărbătoare la sania care aluneca lin peste nămeţii îngheţaţi.
Fericirea = Veselie + Mulţumire
O reţetă simplă, doar din două ingrediente dozate cu înţelepciune de viaţă.
Două episoade mi-au rămas în minte ca termen de comparaţie.
Primul, pe terasa unui hotel de lux din Veneţia, persoane bogate, dar plictisite, preocupate, îngândurate, triste. Rar se vedea un zâmbet şi ăla mai mult de formă.
Al doilea, o prietenă care face voluntariat într-o casă de copii şi-i cooptează pe prichindei în mii de activităţi şi jocuri, iar cea care se distrează cel mai mult e ea.
Două episoade atât de deosebite, dar atât de elocvente.
Fericirea e în noi. Poţi să ai toţi banii din lume, că dacă îţi lipseşte gena aia care te face să vezi şi să simţi importanţa şi miracolul vieţii, n-o să cunoşti niciodată mulţumirea veselă, o să-ţi lipsească mereu unul dintre ingrediente. Te poţi simţi fericită pentru o vacanţă la Roma, pentru o geantă Hermès, pentru un taior Armani, un decoltè Manolo Blahnik, dar la fel de fericită şi la o cafea cu prietenele pe terasa din parc, la cules de flori prin pădure, la mâncat cartofi prăjiţi cu mujdei de usturoi la două noaptea cu prietena ta cea mai bună, poţi să fii fericită pentru o îmbrăţişare neaşteptată în ploaie, pentru luminile şi atmosfera de Crăciun, pentru respiraţia caldă şi somnul liniştit al copilului în braţele tale, pentru briza mării pe piele, pentru vântul în păr, pentru un autograf de la actorul tău preferat, pentru că a câştigat Simonica naţionala un meci de tenis sau pentru că fetele de aur ale gimnasticii româneşti ne-au adus lacrimi de bucurie, pentru că toţi cei pe care îi iubeşti sunt aproape, pentru că miroase în casă a pâine caldă şi afară a flori de tei. Pentru că răsăritul se deschide în ochii tăi şi apusul îţi sărută creştetul înainte de a te lăsa în grija nopţii. Pentru simplul fapt că exişti. Şi ar trebui să fie de ajuns!
Pe Marietta o găsiţi întreagă aici.
Citiţi şi
Mein Trump. De unde vine fascismul portocaliu
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
