Hainele îmbracă omul interior. Cauți convențional, pe umerașe, în magazine, pe site-uri , învelișul, pielea omului din lăuntrul tău. Dacă ai intrat într-o perioada de obsesii și compulsii cumpărătoristic – achiziționistic, înseamnă că omului din interior îi este frig.
Nu moda, nu revistele, nu anotimpurile te pun pe drumuri în căutare. Haina este o interfață a trupului și a părții tale nevăzute, la fel ca alegerea unui rol, iar căutarea – la fel ca atunci când te întinzi dimineața, pentru că îți simți mușchii tensionați. Dacă te-ai pus pe acest drum, înseamnă că mușchiul interior al inimii s-a tensionat și simte nevoia să se întindă. Ușurarea de după întindere este echivalentă cu bucuria de scurtă durată de a găsi forma și culoarea în care poți să te îmbraci, fără să te minți.
Jean Gabriel Domergue – Elegante sur un banc
Cât e sinceritate și cât e convenție, în căutarea unei haine? Te surprinde să cazi pradă unui stil văzut la cineva care transmitea încredere, succes, statut? Te minți, deci next. Uuuite, ai găsit ceva! De ce te-ai oprit fix la acea piesă? Ceva anume te face să o vrei. Să fie niște reproduceri din picturile clasice pe care le vedeai de copil, când dădeai iama în enciclopedie, pe când încă nici nu știai să citești? Eu zic că da, mereu când mă opresc lângă dantele, voaluri, catifea. Acolo da, asta este. Mă gândesc imediat la picturi, pentru că acolo femeile erau în rochii de catifea și dantele, iar mie atunci asta mi s-a definit ca fiind frumos.
Jean-Louis Voille: Portrait of Ekaterina Stroganova
Nu mai zic de o bluză fină sau o rochie, dacă este de un alb – bej cu pliuri aranjate statuar – îmi evocă antichitatea și Renașterea. Cumpăr sau nu? Alta, uite încă o piesă! E roșie, deci e din alt tablou sau cântec. Ți s-au servit, cultural. Culoarea vorbește separat de rochia / tricoul cu pricina. Îți vorbește în egală măsură de coridă, și de Carmen (Prosper Mérimée), nu știu de ce, și de revoluțiile de peste tot, și de disperare și curaj, și de crimă. Și de limbajul biologic, îmi aduc aminte de ciupercile otrăvitoare colorate în roșu care în acest fel dau semnal că nu sunt comestibile. Și de speciile de păsări la care sunt roșii masculii, ca să fie eligibili. Dar și de o specie de pești care le semnalizează prădătorilor să nu se apropie. E o culoare pe care mereu am ales-o inconștient, ca atunci când m-am îmbrăcat în negru. Mereu am simțit că negrul mă protejează.
Jean-Baptiste Greuze, Young Girl in a Lilac Tunic
Tu pe unde te afli? Îmbracă-l pe străinul din tine în așa fel încât să îți fie mai apropiat. Cauți. Căutarea devine microscopică. Te uiți la haină, o sucești, o probezi, o apropii, îi vezi țesătura, apoi îi cauți compoziția chimică, vrei să știi din ce fire e făcută, ce cu ce s-a amestecat ca să-i dea viață, iar memoria ta plină de imagini de tot soiul caută complexitate, dacă se poate – exces. Sau din același motiv – simplitate. Ba ornamente și arabescuri pe care le-ai îndrăgit din „Ornamentica”, ba tăieturi minimaliste pentru că vrei să te limpezești. Vrei neapărat să nu mai fii atât de străin, eviți prin urmare firele sintetice și, deodată, poate apărea surpriza: așa o minune din poliester, ca atunci când te-ai îndrăgostit prima dată de omul nepotrivit.
Piero di Cosimo, Simonetta Vespucci
Să cauți haine este sau poate deveni la un moment dat o întrebare la fel de grea ca „cine sunt” și „încotro mă îndrept”. Și apoi te mai întrebi: dar unde a fost produsă? de cine? ce energie poartă în ele aceste împletituri sofisticate? ce gând și ce lacrimi curg acolo unde se fac aceste lucruri?
Am haine care sunt depozitare ale unor amintiri sacre. Nu pot arunca un pulover tricotat acum mai bine de 12 ani, pentru că mi l-a făcut cu mâna ei Stela, o prietenă la care am ținut tare mult și care nu mai vorbește cu mine de ani buni, nu știu de ce. Nu pot arunca încă o bluză, bordo, pentru că am cumpărat-o cu mama, ea a ales-o. Și încă o fustă, îmi e mică, dar o țin, pentru că am cu ea așa o amintire, și anume o plimbare cu cineva rar, drag, fix de ziua mea etc, aceste mici și nevinovate „pelicule” ocazionale, au pentru mine rol de card de memorie, sunt pagini colorate din biografia mea și mereu mă gândesc cu tristețe la toate paginile asemenea pe care le-am înlăturat… unde sunt? le poartă cineva?
Hainele prezentului nu sunt decât foi albe pe care urmează să se scrie, uite, acum se și întâmplă, viața ca o istorie cu ființe aparente și neaparente (unele – pentru că sunt, altele – pentru că sunt în trecut, însă tu le duci cu tine peste tot), care își caută manifestarea. Ca o carte care se scrie permanent, filele colorate, texturate îți îmbracă fiecare zi, ele se imprimă de mirosul și alura ta, ele iau forma corpului tău. Forma omului interior care vrea să se manifeste mereu, chiar și atunci când stă ascuns și tace, însă se exprimă în filele pline de istorie nescrisă.
Ai crize în care le arunci ca pe niște bucăți de viață: recunoaște că atunci vrei să scapi de tine, să te arunci pe tine cumva. Am o prietenă cu care, când ne întâlnim, rar, facem schimb de câte o haină, neapărat una la care fiecare ține mult, mult. Aia, da, prietenie, așa mi se pare. Altă prietenă îmi dădea hainele care nu-i mai plăceau sau la care descopeream un defect după un timp. Mai târziu, am descoperit și defectul prieteniei, da. Cine spunea că haina e cea care îți acoperă goliciunea?… Haina este ceea ce îți acoperă și descoperă conținutul.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Povestea pantofilor portocalii
Trăiește paradisul acum! Extraordinara viață a lui Karl Lagerfeld
Cum să completezi un look minimalist: îmbracă-te frumos fără stres
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
