Cetatea ne-a cunoscut fericiți. Plimbările pe cheiul vechi erau așa de liniștite, de parcă eram la început de lume. Nu credeam în potop. Tăceam despre visuri, despre sentimente, despre viitor. În schimb palmele noastre aduceau pe ele tot trecutul sărutându-i fiecare amintire, fiecare regret, fiecare nebunie. Ah, aceste palme reunite pentru a aprinde o stea căzătoare în râu!
– De ce?
– Nu am nici o explicație.
– Îmi pare rău pentru ce ți se întâmplă.
– Dar eu cred că trebuie să-ți pară bine.
Licuriciul țigării s-a ascuns în iarbă, iar eu, fără să stau mult pe gânduri am cuprins-o și am simțit cum inima îi bate de parcă ar fugi, dar acum nu are unde.
Întotdeauna mi-am dorit acest moment și acum parcă eram adolescentul de 17 ani, care nu știam ce să fac mai departe. Dar ce bine că am 45, chiar dacă nu-i simt. O simt pe ea, a mea din copilărie și vreau să fim pe o insulă nelocuită, doar noi doi, în paradisul nostru. Nu-mi pasă că am familie, nu-mi pasă că are familie. Gândurile o iau razna de superlativul trăirilor, aerul Nistrului ne îmbrățișează goliciunea, iar liniștea este surzită de mângâieri fine, furate, nedrepte, pline de păcat. Chemarea aceasta nu o poți confunda cu nimic și nici nu o poți opri. Pentru dragoste se moare, abia acum înțeleg. Acum se pare că am trăit în minciună, că toată partea aceasta a inimii a fost pustie și, ca o casă mare, aștepta oaspetele fără de care nu este nici o sărbătoare.
– Ești a mea pentru totdeauna!
– Am impresia că suntem pe malul prăpastiei.
– Da, chiar e prăpastie, râd eu și cobor vreo trei pași să pot atinge apa, să mă spăl pe ochi, să mă trezesc la viață.
– Da, acum să-și caute fiecare hainele, chicoti ea aluziv.
– Nu credeam că raiul există.
– Nu crezi că suntem trecuți de așa nebunie?
– Tu ești nebunia mea. Ce-ar fi să ne teleportăm în trecut. Tot așa ai fi plecat?
– Cum așa? Nu eu am plecat, dar tu! Eu rămăsesem la poartă.
– Fumezi?
– Desigur că nu.
– Soția mea fumează. Aș vrea să văd cum ți-ar sta cu țigara. Numai nu spune că nu ai fumat niciodată.
– Niciodată. Nici cafea n-am băut în viața mea.
Râde, dar eu o ador, înnebunesc, îmi vine să iau calul din poveste și să o duc tocmai în inima mea. Dar ea vrea să plece imediat.
– E târziu, trebuie să dau explicații acuș acasă.
– Dacă am fi în filmul Moscova nu crede în lacrimi, aș fuma liniștit în pat. Stai să termin țigara.
– Și ai aștepta să-ți zic replica din final…ce mult te-am căutat…
– Te-ai gândit deseori la mine, la noi, în acest răstimp?
– Lasă copilăria și romantismul, fiecare se întoarce la cuibul său și uită tot ce s-a petrecut, având o pană de memorie. Repetă! Am visat…
Mă cuprinde și mă sărută prin fumul de tutun mentolat, și e așa de a mea că nu o las din cercul brațelor mele cu forma de verighetă. Am observat că ea nu poartă verighetă. Iar eu nu mi-am scos-o niciodată.
– Nu am visat. Am trăit cea mai adevărată emoție din viață. Nu mă crezi că mi-am dorit dintotdeauna să te am aproape? La început din dorința de răzbunare, apoi din dor, apoi din ură față de propria persoană. Cum te-am scăpat…!?
– Fără regrete! Avem o viață frumoasă, fiecare pe la casa lui. Și… să lăsăm romanul neterminat pe această bancă din parc.
– Când ne revedem?
– Nu ne revedem.
– Dar … nu-ți dau voie să pleci.
– Haai, nu fi rău! Vedem.
– Promite-mi că duminica viitoare ne revedem.
– Unde? Crezi că putem continua așa? Nu vreau, e ridicolă situația. Mai bine socotim că nu s-a întâmplat nimic.
– Chiar vei putea?
– Hei, omul meu, viața e frumoasă, nu vreau nici o schimbare!
– Hai să le spunem alor noștri și să fugim. Eu am ceva bani, aș putea să cumpărăm o garsonieră în orice oraș vrei, chiar și la Chișinău.
– Dar copiii?
– Copiii sunt mari, vor înțelege.
– Vor înțelege ce? Că părul a încărunțit în zadar? Renunță! Acum e mult mai ușor să renunți decât acum 15 ani. Sunt motive evidente.
– Nu mă iubești defel?
– Chiar ai putea să faci asta? Mișcarea la 180 de grade?
– Nu mă crezi?
– Ești același visător.
– Da, pot, dar vreau să am garanția că și tu vei pleca.
– Așa ca îndrăgostiții ce s-au înțeles că vor sări de pe stâncă, fiindu-le dragostea interzisă, dar, în ultimul moment, unul din ei s-a răzgândit, iar pentru celălalt a fost prea târziu. Doar că noi nu mai suntem îndrăgostiții de altădată. Gata, noapte bună!
– Nu va mai fi bună de aici încolo! Eu vorbesc serios! Câtă viață ne-a rămas, ne va ajunge să recuperăm. Eu te iubesc așa cum ești, cum ai fost, … mă înnebunești!
– Va trece! Îți mulțumesc pentru că mă iubești, dar eu între timp am devenit materialistă.
– Știu că nu ești artificială, te simt, de ce o faci pe femeia de fier?
– Ce vrei de la mine? Vrei să se ferească toți de noi – copiii, rudele, prietenii. Ești cumva Adam și eu Eva? Hai, să plecăm! Pa!
– Îmi place cum ne certăm, e specific la etapa de început. Te vreau și mai mult decât până acum.
Ea s-a rupt din brațele mele și a fugit. Alerga ca o căprioară, iar eu mi-am aprins încă o țigară.
Dacă nu aș fi fost la volan și dacă nu ar fi trebuit să ajung în seara asta acasă, aș fi înecat această amară bucurie într-o bere cu puiul meu de singurătate. Când o voi revedea? Acum ea m-a lăsat la poarta raiului nostru, aș plânge, dacă nu aș fi bărbat. Ce să fac mai departe? Steaua mea căzătoare, puternică precum Cetatea, mă alungă.
– Alo, pe unde ești?
– Trebuie ceva de cumpărat?
– Da, ia o pâine și o bere dacă vrei.
– Vreau, într-o oră voi fi, apă caldă este? Voi face o baie.
Guest post by Nata Mit
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Charlie Chaplin și Oona O’Neill – o dragoste considerată imposibilă, dar care a biruit timpul
Anastasia: o poveste de dragoste
Octavia: o poveste de dragoste
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
